Cam in acelasi timp cu adoptarea acestei decizii s-a intamplat ca economia mondiala sa parcurga o relativ indelungata perioada de stabilitate, care a antrenat o mai mare inclinatie spre investitii, concomitent cu scaderea costului capitalului. Cert este ca, incepand cu 2004, economia noastra a intrat intr-o perioada fasta: crestere sustinuta, investitii straine masive, inflatie in scadere catre nivelurile uzuale in Europa, somaj din ce in ce mai redus.
O conjunctura favorabila este o excelenta oportunitate pentru adoptarea de politici cu bataie lunga - mai cu seama intr-o tara in care sunt dezechilibre la tot pasul, o tara ce are nevoie de reforme structurale majore pentru a putea recupera ramanerea in urma. Oportunitatea a fost ratata. In 2005 guvernul Tariceanu a redus impozitul pe profit si a adoptat cota unica de impozit pe venit - masuri curajoase care au stimulat fluxul investitional, au redus intrucatva munca la negru si au condus la cresterea veniturilor bugetului mai repede decat se asteptau si cei mai optimisti analisti.
Dupa aceste masuri insa, politica economica a disparut de pe agenda guvernului. Putinele masuri care au mai fost luate au fost, de fapt, rodul birocratiei de stat, scapata complet de sub control, ca urmare a incompetentei decidentilor politici: marirea numarului de functionari in administratia de stat si majorarea dincolo de orice ratiune a salariilor acestora (in timp ce profesorii si medicii sunt platiti mai rau decat zilierii de pe santier); birocratizarea suplimentara a legislatiei muncii, care era deja cea mai retrograda din Europa; mentinerea unui sistem fiscal extrem de greoi, cu aproape 100 de tipuri de impozite si taxe, caruia i s-a adaugat un sistem disproportionat de aspru de amenzi si penalitati si, foarte recent, obligatia intreprinderilor de a plati si un "consultant fiscal". Cea mai grava, sub raportul implicatiilor pe termen lung, a fost decizia de majorare a pensiilor, cu mult peste ce poate duce economia - iar aceasta in conditiile in care trecerea la noul sistem de pensii ar fi intins oricum la maximum capacitatea de finantare din 2009 incolo.
Daca majorarea pensiilor isi va produce efectele negative abia mai incolo, cresterea disproportionata a veniturilor preseaza deja asupra echilibrului economic. S-ar putea afirma ca majorarea salariilor in sectorul privat nu este treaba guvernului. Nu este. Ar fi fost insa de dorit ca guvernul sa reduca, nu sa creasca numarul functionarilor publici si sa nu dea tonul in marirea salariilor, asa cum s-a intamplat. Ar mai fi trebuit ca guvernul sa foloseasca oportunitatea extraordinara a ratei foarte scazute a somajului pentru a declansa un proces de liberalizare a pietei muncii, care ar fi fost benefic atat pentru economie, cat si pentru salariati. Nu a fost sa fie.
Sub povara unei politici atat de mioape, economia ar fi putut sa se resimta mai repede decat a facut-o. Nu s-a intamplat acest lucru in special ca urmare a influxului valutar masiv, atat din investitiile straine, cat si din repatrierile romanilor care muncesc in strainatate. Sectorul extern a sprijinit moneda nationala, a carei apreciere a mentinut tendinta de scadere a ratei inflatiei si astfel a estompat semnele dezechilibrului intern.
Temerile investitorilor legate de fragilitatea pietei financiare americane au afectat influxul valutar catre Romania, atragand deprecierea leului. Si dintr-o data s-a vazut ca de fapt imparatul este gol. Economia a pierdut semnificativ din viteza, iar rata inflatiei a urcat voiniceste la peste 6% in ultimele 12 luni (si 9,2% anualizat in trimestrul III 2007). Aflat pe alta planeta, guvernul decide entuziast sa majoreze pensiile inca din noiembrie, cu "doar" 30 de procente - pentru care a identificat brusc resurse. Nu ar mai ramane decat ca ministrul finantelor sa iasa pe post si sa declare ca, desigur, cresterea pensiilor nu mareste inflatia (iar daca face un mic efort, poate sa spuna chiar ca efectul este de scadere a preturilor...).
Intr-un articol publicat la inceputul lunii octombrie estimam ca inflatia cumulata la septembrie va depasi 5,5%. Nu ma bazam pe vreun model econometric. Nu m-am luat nici dupa afirmatiile diferitilor producatori din industria alimentara, care vorbeau despre cresteri de 40-50% ale preturilor produselor lor. Am plecat pur si simplu de la presiunea cererii agregate. Iar aici este principala raspundere a guvernului: prin politica sa, a stimulat cresterea cererii agregate, dar a franat de fapt cresterea ofertei (ceea ce, in treacat fie spus, incalca toate principiile liberale; dar cine mai are vreme in Palatul Victoria de astfel de fineturi?).
Conditiile macroeconomice sunt tot mai complicate. Ar fi nevoie de un guvern puternic si capabil sa isi asume masuri nepopulare. Cum pana la alegeri nu ne putem astepta nici la una, nici la alta, sa ne pregatim pentru cresterea ratei inflatiei si, probabil, pentru incetinirea economiei. Fereastra de oportunitate s-a inchis.
Eugen Radulescu este analist economic, fost presedinte al CEC, Raiffeisen Bank si fost director de politica monetara in cadrul BNR
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
