O oră petrecută la Fontana Di Trevi, în Roma, mi-a permis să remarc că oamenii au, mai nou, o „faţă de selfie“, o modificare involuntară a feţei ce implică un surâs fericito-încremenit, prilejuită de aruncarea bănuţului în fântână şi obţinerea, nu-i aşa, a certitudinii întoarcerii în oraşul etern. Cum bine zicea cineva recent, o să ajungem să fotografiem totul şi să nu mai privim nimic.
Una dintre ştirile de săptămâna trecută care a provocat ceva emoţie a fost faptul că un computer a pictat un tablou într-o manieră asemănătoare cu a lui Rembrandt. Noul Rembrandt a fost realizat după ce maşina a analizat 346 de portrete pictate de maestru, a centralizat 148 de miliarde de pixeli, dar şi 168.263 de fragmente din tablourile pictorului şi a printat 3D tabloul, pentru a replica tuşele pensulei. Totul a durat un an şi jumătate.
Când am citit ştirea, am mormăit că nu-i nimic nou sub soare. Asta pentru că în urmă cu 19 ani un profesor de la Universitatea din Oregon a învăţat un computer să compună muzică într-o manieră asemănătoare cu aceea a lui Bach. Ceva mai târziu a apărut şi un CD care cuprindea nu numai imitaţia de Bach, ci şi imitaţii ale unei sonate de Beethoven, a unei mazurci de Chopen, a unei suite de Rachmaninoff, ba chiar şi creaţii ce imită stilul lui Mozart, Stravinsky sau Scott Joplin. Veţi putea găsi unele pe YouTube – unora le place, altora nu, ba unul spune că este o tortură şi că muzica respectivă ar trebui vândută CIA pentru a fi folosită la chinuirea teroriştilor.
Şi mai există şi computere care scriu articole de presă şi computere care fac analize pentru Wall Street.
