De la apariţia situaţiei generate de coronavirus, guvernele şi băncile centrale din întreaga lume au ţintit prin pachetele de măsuri luate ca răspuns imediat la criză menţinerea pe cât posibil a lichidităţii în economie şi, implicit, evitarea unei acumulări a datoriilor care să agraveze situaţia oricum complicată a multor operatori economici.
În acest context, legislaţia românească privind cesiunile de creanţe, care a dus la un blocaj pe această piaţă în ultimii doi ani, ar trebui reanalizată prin raportare la noile condiţii economice.
În acest mod s-ar putea ameliora semnificativ activitatea de colectare de creanţe care are atât rolul de a îmbunătăţi fluxul de numerar pentru creditori, cât şi de a sprijini consumatorii de bună credinţă pentru a obţine termene de plată extinse, adică prelungirea perioadei de rambursare, cu adaptarea acesteia la capacităţile de plată, eşalonarea datoriei în rate convenabile, adaptate bugetului lor, sau reduceri la plată.
Astfel, considerăm că ar fi benefică o serie de modificări legislative care să vizeze eliminarea plafonării deductibilităţii la cesiunea de creanţe, actualele prevederi cu privire deductibilitatea pentru provizioane cu risc de neplată şi pentru provizioanele pentru creanţe neîncasate pentru societăţi comerciale, altele decât instituţii financiare, precum şi alinierea prevederilor legislaţiei naţionale de TVA la jurisprudenţa CJEU cu privire la posibilitatea de ajustare a TVA pentru creanţele neîncasate. Vom analiza în continuare fiecare dintre cele trei măsuri cu impact pentru piaţa cesiunilor de creanţe.
Plafonul de deductibilitate de 30% la vânzarea de creanţe, introdus în 2018, a pus furnizorii de utilităţi şi băncile în situaţia de a renunţa la vânzarea creanţelor neîncasate către operatorii specializaţi. Motivul este că venitul pe care l-ar realiza din procesul de vânzare nu acoperă efectul fiscal al plafonului de 30% în ceea ce priveşte deductibilitatea pierderilor din cesiunile de creanţe la calculul impozitului pe profit.
Cu alte cuvinte, această activitate devine ineficientă sau poate aduce chiar pierderi în cazul tranzacţiilor cu creanţe cu scadenţă depăşită pentru perioade mai mari de 240/360 de zile. În aceste situaţii, costurile fiscale şi de tranzacţie pot depăşi veniturile. Impactul acestor prevederi a fost resimţit atât de bănci, cât şi de furnizorii de servicii precum utilităţi şi telecom care, anterior, apelau la cesionarea creanţelor.
În cazul băncilor, reducerea creditelor neperformante (NPL) este o cerinţă din partea băncilor centrale, pentru a creşte calitatea activelor. Ca urmare a procesului de curăţare a bilanţurilor, rata NPL a scăzut de aproximativ trei ori până în 2017.
În ultimii doi ani, ritmul a fost mult temperat, sub impactul modificărilor fiscale care au penalizat vânzarea creditelor neperformante şi a unui cadru de reglementare mai strict. Conform rapoartelor BNR asupra stabilităţii financiare cesiunile de creanţe au contribuit la diminuarea creditelor neperformante la nivelul pieţei.
În domeniul telecom, creanţele neîncasate, deşi au valoare medie mică, au un volum mare, fapt care le-a impus furnizorilor de astfel de servicii să externalizeze activitatea de recuperare. Introducerea planului de 30% i-a forţat, în ultimii doi ani, să reia gestionarea internă a acestei activităţi, dar fără aceeaşi eficienţă, fapt care a crescut gradul de neîncasare. Preţul mediu de vânzare a creanţelor în domeniul telecom a atins maximum 10-12% din valoarea acestora, în perioada de până în 2017, în funcţie de gradul de vechime al creanţei şi de profilul debitorului. După 2018, preţul a scăzut la o treime, în condiţiile în care gradul de recuperabilitate pe o perioadă de 10 ani este limitat la aproximativ 20%.
O altă măsură de susţinere a fluxurilor financiare este acordarea deductibilităţii integrale pentru provizioanele pentru risc de neplată şi pentru provizioanele pentru creanţe neîncasate. Mai mult decât atât, preţul cesiunii de creanţe reprezintă un venit impozabil. Prin eliminarea limitării deductibilităţii s-ar putea tranzacţiona volume semnificative de creanţe neperformante blocate în prezent în situaţiile financiare ale creditorilor. Totodată, aceste vânzări ar putea aduce bugetului de stat venituri din impozitul de 16% din preţul de vânzare. În schimb, reglementările actuale încurajează operatorii să le scoată din gestiune, situaţie care ar costa statul mult mai mult pentru că aceste creanţe devin deductibile integral sau parţial la calculul impozitului.
Efectul fiscal al TVA pentru creanţele neîncasate: România este printre puţinele ţări din UE care nu permit ajustarea TVA pentru creanţele neîncasate de la persoane fizice. Conform jurisprudenţei europene (deciziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE): DiMaura C-246/16, Unicredit Leasing C-242/18, SCT C-146/19), un stat membru trebuie să permită reducerea bazei de impozitare în scopuri de TVA şi, anume, recuperarea TVA achitată deja la bugetul de stat, deşi nu a fost încasată de la client, dacă persoana impozabilă poate demonstra că creanţa pe care o deţine faţă de debitorul său prezintă un caracter definitiv nerecuperabil. Aşadar, neîncasarea în sine nu poate determina limitarea posibilităţii de reducere a TVA aferentă acestor creanţe, ci caracterul nerecuperabil, al cărui corolar constă în faptul că administraţia fiscală nu poate încasa cu titlu de TVA un cuantum mai mare decât cel pe care l‑a colectat contribuabilul.
Prin raportare la aceste decizii CJUE, actuala limitare din Codul Fiscal românesc depăşeşte limitele facultăţii de derogare conferite de Directiva de TVA pentru aceste situaţii, fiind necesară revizuirea şi modificarea legislaţiei naţionale în consecinţă.
Concluzionând, eliminarea plafonului de deductibilitate de 30% la vânzarea creanţelor împreună cu menţinerea unui cadru legislativ predictibil ar debloca piaţa cesiunilor de creanţe şi ar asigura mobilizarea de capital necesar pentru a păstra, în următorii ani, rata de credite neperformante din sistemul financiar-bancar la un nivel sustenabil. Eliminarea acestui plafon dă posibilitatea recuperării unei părţi a acestor pierderi prin cesiunea respectivelor debite către entităţi specializate în recuperarea creanţelor, fără a înregistra costuri fiscale suplimentare.
De asemenea, alinierea prevederilor legislaţiei naţionale de TVA la jurisprudenţa CJEU privind posibilitatea de ajustare a TVA pentru creanţele neîncasate reprezintă o soluţie oportună în contextul actual pentru asigurarea necesarului resurselor de finanţare.
Cu atât mai puţin, având în vedere cele de mai sus, ar fi oportună adoptarea de către Parlament a altor propuneri legislative contrare deblocării pieţei, aşa cum este proiectul de Lege privind protecţia consumatorilor faţă de cesiunile speculative de creanţe care, în varianta propusă de iniţiator, ar însemna în fapt oprirea activităţii de cesiune creanţe.
