Despre soarta tristă a industriei chimice româneşti

Pe fondul dezbaterii cazului Oltchim, Ziarul Financiar a publicat în urmă cu două săptămâni o excelentă sinteză a situaţiei industriei chimice şi petrochimice din România, din care rezultă că o bună parte din companiile din acest sector şi-au încetat activitatea sau sunt la limita supravieţuirii. Evident că se pune întrebarea cum şi de ce s-a ajuns aici, pentru că printre societăţile dispărute se numărau atât unele rămase în proprietatea statului, cât şi altele care au fost trecute în proprietate privată. Este oare un mit ideea că o companie este mai bine gestionată în regim de proprietate privată?

Mai ales în climatul actual, o analiză obiectivă a evoluţiei industriei este foarte dificilă în condiţiile în care eşecul unor mari întreprinderi este un subiect sensibil politic, social şi chiar emoţional. Cunosc mulţi oameni care şi-au legat viaţa de o anumită industrie sau companie şi care nu înţeleg şi nu acceptă că dintr-o dată compania respectivă ajunge în faliment. Fiecare are explicaţiile sale, de la managementul dezastruos la corupţie, furt, interferenţe politice, lipsă de politici şi strategii adecvate ale statului în această tranziţie haotică prin care a trecut România sau concurenţă neloială a firmelor străine. Deşi toate acestea au rolul lor, eu cred că situaţia multor companii din diverse sectoare industriale şi mai ales din chimie şi petrochimie a fost grevată dintr-un început de păcatul originar al naşterii în baza unui model de dezvoltare voluntarist, care îşi permitea să nu ţină seama de viabilitatea economică reală a unui proiect şi să îl promoveze din raţiuni pur ideologice.

Chimia şi petrochimia au avut şansa/neşansă să fie considerate de regimul comunist portdrapelul modernizării economiei româneşti. România avea o tradiţie în producţia de petrol şi gaze naturale, specialişti cu experienţă recunoscută la nivel internaţional, astfel că valorificarea superioară prin petrochimie a ţiţeiului şi a gazelor naturale era o idee cât se poate de înţeleaptă. Marile rafinării şi combinate construite la sfârşitul anilor 1960 şi în perioada anilor '70 au beneficiat de o conjunctură economică extrem de favorabilă, când primul şoc petrolier din 1973 a schimbat complet raporturile de forţă la nivel mondial. Ceauşescu a avut destulă abilitate pentru a folosi capacitatea de producţie şi rafinare a României ca pe un instrument economic şi politic eficient, prin care şi-a făcut prieteni atât în ţările arabe, cât şi în lumea occidentală. Este momentul de glorie al industriei chimice şi petrochimice româneşti.

Dar dificultăţile au început să apară încă din anii 1980. Capacitatea de rafinare dezvoltată în ţară era de aproape două ori mai mare decât producţia naţională de ţiţei, care intrase deja în declin. Relaţiile cu ţările arabe şi cu Occidentul s-au mai răcit, pieţele de aprovizionare şi desfacere au devenit mai pretenţioase, astfel că în multe rafinării şi combinate au început să apară sincope în producţie. Investiţiile în întreţinere şi modernizare au fost tot mai puţine, ceea ce a făcut ca o parte din industrie să rămână în urmă din punct de vedere tehnologic.

Dar problemele cele mai grave erau de natură economică: toată industria funcţiona în baza unui sistem de preţuri artificial, care nu avea legătură cu preţul internaţional al materiilor prime şi al produselor finite şi unde opera un complicat sistem de subvenţii şi transferuri implicite. Era imposibil în aceste condiţii să se ştie care produse erau cu adevărat rentabile, ce întreprinderi lucrau în pierdere, dacă profiturile lor erau reale şi dacă prin exporturi se pierdea sau se câştiga venit naţional. Competitivitatea şi viabilitatea industriei erau în mare măsură o necunoscută.

Lumea pentru care această industrie fusese construită s-a prăbuşit în 1990. S-a prăbuşit sistemul comunist şi complicatele relaţiile economice speciale din cadrul CAER. S-au evaporat relaţiile speciale cu ţările arabe şi lumea a treia. Şi mai mult decât orice alceva, s-a dizolvat sistemul de conducere centralizată a economiei, cel care indica fiecărei întreprinderi cât să producă, cui să distribuie producţia sa şi la ce preţuri. Transformate în societăţi comerciale, fostele întreprinderi socialiste s-au bucurat pentru scurtă vreme de independenţa câştigată, pentru ca apoi să îşi dea seama că viaţa în capitalism este cel puţin la fel de complicată că şi în comunism. Liberalizarea treptată a preţurilor, a dobânzilor şi a cursului de schimb a început să scoată la iveală lipsa de competitivitate a multor produse şi lipsa de viabilitate a unor întreprinderi. Cum autorităţile nu au avut curajul să procedeze la o restructurare a sectorului de rafinare dezvoltat în exces şi au încercat să menţină în funcţiune toate unităţile, pierderile şi datoriile s-au generalizat în întregul sector. Au fost puse în aplicare programe succesive de restructurare, iertare de datorii, finanţări şi refinanţări şi într-un final s-a încercat şi privatizarea - dar în multe cazuri era deja prea târziu.

Am vizitat, spre sfârşitul anilor '90 şi în primii ani de după 2000, unele din întreprinderile din sectorul chimiei care erau propuse spre privatizare şi adesea peisajul era dezolant: hectare întregi de hale părăsite, cu geamuri sparte, de utilaje care rugineau, munţi de materiale adunate sub benzile transportoare imobile. Conducerea unităţii căuta cu înfrigurare soluţii: investise într-o linie de fabricare a detergenţilor, în ideea că există cerere în piaţă pentru aşa ceva şi se poate genera rapid un flux de lichiditate. Dar pentru marele combinat, noua activitate nu era decât o picătură într-un ocean. Mă frământam încercând să găsesc argumentele pentru care un investitor ar fi dorit să preia această societate. Un investitor cu experienţă şi forţă evită să se angajeze în preluarea unei entităţi cu probleme care pot genera riscuri, inclusiv reputaţionale, serioase. Din păcate, astfel de oportunităţi atrag investitorii aventuroşi, cărora puţin le păsa de riscuri reputaţionale, de obligaţii de mediu sau de obligaţii în general; de obicei, ei nu fac altceva decât să încerce să câştige de pe urmă lichidării societăţii.

Tiparul din industria chimică se regăseşte şi în alte ramuri în care numeroase societăţi comerciale nu au ştiut să se adapteze schimbărilor intervenite după 1990. Încercările de reabilitare a unor întreprinderi prin tot felul de programe guvernamentale nu au făcut decât să întreţină iluzii şi să amâne deciziile de privatizare. Întârzierea privatizărilor a agravat degringolada în care multe societăţi comerciale au intrat. Investitorii de forţă au fost adesea descurajaţi, lăsând locul aventurierilor care nu ştiu şi nu pot să facă mai mult decât să conducă spre lichidare o societate muribundă.

Până la un punct este natural ca societăţile comerciale şi chiar întregi ramuri industriale să se restrângă sau să dispară după o vreme cum s-a întâmplat şi se întâmplă peste tot în ţările dezvoltate. Importantă este capacitatea economiei de a înlocui industriile trecutului cu altele, care promit o valoare adăugată mai mare, o amprentă asupra mediului mai mică şi un mediu de muncă şi viaţă mai plăcut şi în această direcţie trebuie să ne îndreptăm eforturile.

Aurelian Dochia este analist economic