In octombrie 2005 un copil din Iasi a disparut de acasa. Cautarile au durat doua luni. Un sofer de taxi, despre care politia credea ca ar fi putut avea un amestec in disparitia fetitei, a fost retinut si interogat. Supus cateva saptamani unei anchete pe care avem dreptul sa o banuim severa, tanarul s-a sinucis. Pana la urma, trupul Larisei a fost gasit chiar in imobilul in care locuise. Un vecin a recunoscut crima, a fost arestat si trimis in judecata.
Totul parea clar la inceputul acestui an: corpul victimei fusese investigat medico-legal, urmele abuzului si cauzele violente ale mortii fiind precizate stiintific, vinovatul isi asumase responsabilitatea faptei fara vreo ambiguitate, rezerva sau astutie procedurala, iar procuratura a cerut in temeiul unor probe irefutabile pedeapsa maxima prevazuta de lege pentru un inculpat a carui deplina sanatate mintala nu a fost pusa la indoiala nici macar de aparator. Suficiente elemente pentru ca cetateanul informat sa-si inchipuie ca oricarui judecator de pe lume nu i-ar fi trebuit decat cel mult o saptamana pentru a citi dosarul, maximum doua sedinte publice pentru a asculta rechizitoriul si a da cuvantul inculpatului si avocatului acestuia, trei minute pentru a pronunta sentinta si o ora pentru a o redacta.
Asemenea cazuri simple, in care adevarul e stabilit, probat si recunoscut dincolo de orice indoiala, par facute pentru magistrati incepatori. Cu toate acestea, tot ceea ce a reusit instanta de judecata vreme de sase luni a fost sa dea termene. Cu alte cuvinte, a refuzat sa-si faca o opinie si a amanat fara explicatii rationale aplicarea legii intr-o speta care a tulburat prin gravitatea ei o intreaga comunitate.
In aceste conditii, nu numai ca instanta a prelungit prezumtia legala de inocenta de care beneficiaza criminalul, dar a produs ea insasi, pe cale de consecinta, o noua victima. Tatal copilului ucis cu cruzime, Constantin Chelaru, s-a sinucis pe 14 iulie. Nu e nevoie de vaste cunostinte de psihologie si de competente psihiatrice pentru a explica acest gest. Avem de-a face cu o manifestare extrema a disperarii fata de incapacitatea sistemului judiciar romanesc de a face dreptate.
Sentimentul nedreptatii poate ucide tot atat de necrutator ca si cel mai abrutizat dintre raufacatori. Acolo unde un criminal face o victima, justitia inregistreaza doua. Anchetand un infractor pentru comiterea unui omor deosebit de grav, sistemul a impins la sinucidere alti doi cetateni nevinovati.
In tot acest timp, ministrul justitiei se arata preocupat de confectionarea Agentiei de Integritate. Aceasta urmeaza sa fie o autoritate administrativa independenta, sustrasa oricarui control parlamentar sau judiciar, ce va investiga comportamentele economice si relatiile de munca - trecute si prezente - ale alesilor nationali si locali, ale demnitarilor guvernamentali, ale episcopilor si liderilor sindicali. Va fi un Minister al Controlului, asemeni celui creat, in spirit bonapartist, de catre Alexandru Ioan Cuza. Sarcina unui ministru de justitie nu este insa controlul averilor de care dispun elitele, ci administrarea dreptatii.
Mesajul public transmis de Constantin Chelaru este impartasit de milioane de romani care nu fac parte din elite, care nu au acumulat averi, care nu se afla in situatie de incompatibilitate si nici nu dau loc la conflicte de interese: in Romania dreptate nu se face. In Romania, justitia ucide. Si atunci cand nu o face, umileste.
Calitatea foarte diversa a magistratilor este una dintre cauzele neincrederii in justitie, a disperarii cu care justitiabilii incearca sa gaseasca o urma de bun-simt cetatenesc in functionarea aparatelor judiciare. Incompetenta, nepasarea si coruptia nu se afla insa la radacina raului. Ele sunt doar efectele marginale ale lipsei de sens si a irationalitatii pe care se intemeiaza legislatia romaneasca.
Legile romanesti postcomuniste sunt rezultatul unui bricolaj neindemanatic si uneori interesat. In materie penala, de pilda, parlamentul este chemat sa ia in dezbatere patru serii de texte: revizuiri curente ale Codului penal si Codului de procedura penala comuniste, inca in vigoare; noile coduri depuse in 2004 de guvernul PSD; codurile initiate recent de guvernul in functie; in sfarsit, amendamentele propuse de ministrul justitiei la propriile coduri.
Intr-o asemenea perspectiva, indecizia magistratilor ieseni, inclinatia lor pentru tergiversare devin atitudini oarecum de inteles. De ce s-ar grabi un judecator sa dea o solutie intr-un caz penal, fie acesta lipsit de incertitudini, cand ministrul justitiei nu e capabil sa se hotarasca cu privire la proiectul de cod penal pe care si-l doreste adoptat de Parlament? De ce s-ar simti obligat un judecator sa dea intaietate drepturilor victimei in raport cu haosul procedurilor, de vreme ce ministrul Justitiei nu si-a luat ragazul de a elabora o noua cultura penala, bazata pe indreptatirea cetatenilor de a vedea instantele slujind dreptatea?
Justitia romaneasca se afla azi in situatie de incompatibilitate cu echitatea si intr-un conflict deschis de interese cu cetatenii. Desi cetatenii sunt cei care finanteaza, prin taxe si impozite, sistemul judiciar, acesta nu este decat o extensie birocratica a statului, nu o agentie regulatoare a unei societati formate din indivizi definiti inainte de toate prin drepturile si libertatile de care dispun in mod natural.
In Romania, justitia nu este organizata in jurul cetateanului. Crimele impotriva particularilor, cu oricata cruzime ar fi faptuite, sunt sanctionate cu mai putina severitate decat delictele comise impotriva statului si a resurselor acestuia.
Valorile defunctului regim comunist locuiesc inca in filosofia juridica a magistratilor romani.
Daniel Barbu este profesor la Facultatea de Stiinte Politice, Universitatea Bucuresti
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
