Să vezi un grangur pus cu fruntea în ţărână, săltat şi vârât la mititica este forma în care soarta îţi face în sfârşit dreptate şi ţie, cel furat şi umilit în cei 25 de ani de postsecurism. Acesta este, de altfel, sentimentul de Justiţie al românilor.
Un val de satisfacţie străbate la această oră reţelele sociale după condamnarea lui Dan Voiculescu la 10 ani de închisoare. Oamenii deschid şampania şi sărbătoresc ca la Revoluţie. Le schimbă însă cu ceva viaţa această condamnare? Vor fi mai puţin săraci mâine, când euforia se va fi risipit?
Explicaţia bucuriei generalizate vine din felul în care românii s-au raportat la Justiţie în ultimii ani. Să vezi un grangur pus cu fruntea în ţărână, săltat şi vârât la mititica este forma în care soarta îţi face în sfârşit dreptate şi ţie, cel furat şi umilit în cei 25 de ani de postsecurism. Acesta este, de altfel, sentimentul de Justiţie al românilor, perfect explicabil istoric. El nu are la bază un fundament moral („dacă a greşit, să plătească”), ci o explicaţie pur emoţională. Comunismul care l-a făcut om pe dl. Voiculescu a cultivat cu obstinaţie, în special în primii ani ai instaurării lui în România, ura faţă de chiabur. Efectele le vedem şi azi: pe puţini spectatori îi interesează speţa ICA, principalul e că a mai căzut un bogătan.
