Opinii

Cosmin Marinescu, economist, consilier prezidenţial: Este ceva greşit cu modelul de dezvoltare al României din ultimii ani, ceva care nu poate fi schimbat decât printr-un apel la responsabilitate, viziune şi reforme

Opinii primite la redacţie

13.01.2021, 09:29 452

Economiile ţărilor lumii se confruntă, periodic, cu evoluţii ciclice, crize economice, şocuri generate de factori exogeni sistemului economic, aşa cum se întâmplă şi acum, pe fondul crizei sanitare generate de pandemia de COVID-19. Toate aceste evoluţii au ca numitor comun nevoia de politici capabile să susţină economia şi să antreneze corecţiile necesare, pe măsura dezechilibrelor. 

Însă soluţiile trebuie identificate cu acurateţe şi adaptate la cauzele reale ale crizelor, altfel tratamentul economic va da greş.

15 ani şi 2 crize în hărţi economice – de la aderarea României la UE

Analiza de faţă reflectă preocuparea de a contura un tablou comparativ cât mai cuprinzător, pentru toate ţările Uniunii Europene, şi de a evidenţia totodată direcţiile şi perspectivele de consolidare economică a României în actualul context al crizei-corona.

În acest sens, am utilizat seriile de date statistice pentru ţările UE, cu privire la creşterea economică, soldul contului curent, deficitul bugetar, datoria publică, precum şi ajustarea bugetară ca efort de consolidare a finanţelor publice. Perioada de timp luată în considerare este 2007 – 2021, deci de la începutul prezenţei României în UE.

Metoda grafică utilizată constă în gruparea ţărilor UE în raport de performanţele înregistrate şi evidenţierea ierarhiei statelor membre pe fiecare indicator în parte şi pentru fiecare din anii studiaţi. Astfel, evoluţiile pot fi urmărite în dinamică, prin saltul sau regresul statelor membre în clasamentele anuale de la nivelul Uniunii.

Datele statistice sunt extrase din bazele EUROSTAT şi AMECO. În cazul României, cifrele aferente anilor 2020 şi 2021 reflectă estimări naţionale, realizate de CNSP.

Harta creşterii economice şi bornele celor două crize

În materie de creştere economică, performanţele ţărilor UE sunt reprezentate prin clasamente anuale şi prin gruparea acestora pe categorii de performanţă. Astfel, harta creşterii economice din Uniune în perioada 2007-2021 evidenţiază clar anii în care crizele economice au culminat, anume 2009 şi 2020. În aceşti ani, scăderea economică a fost practic generalizată, cu o singură excepţie europeană – Polonia.

Astfel, potrivit intervalelor de performanţă selectate, reies câteva concluzii:

• În anii 2008-2013, ţările UE înregistrează scăderi economice sau creşteri moderate, însă în următorii 6 ani, în intervalul 2014-2019, creşterea economică din spaţiul european s-a extins şi s-a consolidat, ca fază de expansiune economică.

• În 2020 – anul pandemiei de COVID-19, scăderea economică severă se manifestă în aproape toate ţările Uniunii, spre deosebire de criza din 2009, când numărul ţărilor cu scădere semnificativă a PIB, de peste 5%, a fost relativ mai redus.

• Italia, Croaţia, Spania, Portugalia, Grecia au fost cele mai afectate ţări de criza din 2008-2009, prin scăderi economice consemnate de-a lungul mai multor ani, în timp ce revenirea lor a fost relativ lentă, dar progresivă, începând cu 2013 şi 2014.

• România a înregistrat, la precedenta criză, scăderi economice severe, de -5,5% în 2009 şi -4% în 2010, când au fost aplicate măsurile de austeritate. Însă, începând cu 2012, România a evoluat spre vârful clasamentului european.

• Între 2013 şi 2019, România a evoluat constant pe „albastru”, cu rate înalte de creştere economică, în 2016 fiind pe locul secund în clasamentul european, însă din 2017 ritmul creşterii economice a încetinit succesiv, până la 4,1% în 2019.

• Începând cu 2015, cu excepţia Greciei, toate ţările UE au înregistrat creştere economică, însă grupul ţărilor cu creştere economică de peste 3% s-a diminuat progresiv începând cu 2017 şi până la apariţia crizei sanitare din 2020.

• Grecia a fost ţara cu cele mai slabe performanţe, cu scădere economică severă de-a lungul a 5 ani de prezenţă în subsolul clasamentului. În schimb, Irlanda a fost campioana creşterii economice, tot cu 5 ani de prezenţă în vârful clasamentului.

• Spre deosebire de criza din 2008-2009, căderea economică din 2020 a intervenit brusc şi aproape uniform pentru toate ţările UE, cu manifestări similare în anumite sectoare, date fiind criza sanitară şi măsurile de lockdown din economie.

• Pentru anul 2021, prognozele arată o creştere economică destul de consistentă, cu rate de creştere de peste 3% pentru aproape toate ţările UE, ceea ce indică – în cazul materializării acestora, o primă diferenţă semnificativă faţă de criza din 2009.

Aceste observaţii punctuale în planul performanţelor cantitative trebuie nuanţate, totuşi, prin prisma politicilor şi a dezechilibrelor macroeconomice, care pun sub semnul întrebării, în unele cazuri, chiar sustenabilitatea creşterii economice.

În România, de exemplu, politicile din anii 2015-2019, axate excesiv pe stimularea consumului prin relaxarea fiscală şi creşterea cheltuielilor permanente, au susţinut o creştere economică preponderent cantitativă, lipsită însă de aportul calitativ al investiţiilor şi al reformelor structurale.

În acest sens, spectrul dezechilibrelor macroeconomice este un factor esenţial în judecarea calităţii politicilor. Este deosebit de important modul în care se ajunge la o criză economică, politicile cu care se intră în etapa de criză, dar şi modul în care se iese din criză şi deci politicile destinate revenirii economice.

Uneori, din dorinţa (politică) de a obţine „mult şi repede”, policy-makerii greşesc direcţia şi/sau dozajul. Astfel, politicile anti-criză pot deveni pe nesimţite politici prociclice, iar politicile de redresare pot atrage chiar frânarea economiei.

Harta contului curent şi dezechilibrele structurale

În evoluţia pe termen lung a unei economii, contul curent al balanţei de plăţi este cel mai cuprinzător indicator macroeconomic de sustenabilitate. Situaţia contului curent ne arată dacă o economie consumă mai mult decât produce, şi deci trăieşte pe datorie, sau dacă acumulează „avuţie” prin excedente în balanţa de plăţi. A nu se înţelege, însă, că deficitele de cont curent sunt întotdeauna şi prin definiţie indezirabile. Problema este permanentizarea lor de-a lungul ciclurilor economice.

• Până în 2012, în Uniunea Europeană au predominat deficitele de cont curent, însă ulterior situaţia s-a echilibrat, iar excedentele de cont curent s-au manifestat cu precădere, media UE evoluând pe „verde” în aproape întreaga perioadă.

• Grupul ţărilor nordice, Suedia, Danemarca, Olanda, la care se adaugă Germania, Austria au acumulat excedente de cont curent de-a lungul tuturor celor 15 ani, în ciuda celor două crize şi a evoluţiilor economice ciclice.

• Grecia, Cipru, Marea Britanie, Franţa şi România sunt ţările care au acumulat deficite de cont curent de-a lungul întregii perioade, cu menţiunea că România se defineşte prin cea mai lungă perioadă de evoluţie pe „roşu”, în 10 din 15 ani.

• În cazul României, dar nu numai, persistenţa unor deficite de cont curent de amploare merge în tandem cu deficitele bugetare de amploare, ceea ce explică de altfel paradigma „deficitelor gemene” care ne caracterizează începând din 2016.

Harta deficitului bugetar şi panta consolidării fiscale

Ambele crize şi-au pus amprenta asupra dezechilibrelor macroeconomice, dintre care deficitul bugetar este de departe cel mai senzitiv indicator, aşa cum ne arată situaţia finanţelor publice reprezentată prin harta de mai jos.

Harta finanţelor publice ilustrează clar impactul celor două crize asupra deficitelor bugetare. Se observă faptul că, în contextul crizei financiare, deteriorarea soldului bugetar intervine încă din anul 2008 şi devine mult mai accentuată în 2009.

În schimb, criza-corona a trecut pe „roşu”, simultan, aproape toate bugetele statelor UE, după un an 2019 în care doar România nu a respectat pragul de 3% deficit bugetar, conform criteriilor de convergenţă nominală.

• Piramida „roşu-orange”, alungită spre dreapta, arată panta consolidării fiscale, care începe în 2010 şi coboară progresiv vreme de 6-7 ani. Abia 2017 este primul an post-criză când toate ţările UE îndeplinesc criteriul de 3% deficit bugetar.

• Grecia, Irlanda, Spania, Portugalia, Marea Britanie sunt ţările cu cele mai severe deficite bugetare şi pentru cei mai mulţi ani, în contextul crizei financiare din 2009, ceea ce explică şi povara în materie de datorie publică, devenită stringentă.

• Ţările nordice, Suedia, Finlanda, Danemarca au reuşit performanţa să respecte pragul de 3% deficit bugetar chiar şi în contextul crizei economice, în timp ce ţările sudice, Franţa şi Spania, au evoluat cu deficit excesiv până în anul 2016.

• Italia, aflată sub povara datoriei publice, a revenit încă din 2012 la respectarea pragului de deficit de 3% din PIB, alături de ţări precum Cehia, Austria, Ungaria, care au menţinut cu consecvenţă traiectoria consolidării fiscale.

• Germania, începând chiar din 2012, a înregistrat 7 ani de excedent bugetar, cea mai puternică performanţă de acest fel, împreună cu ţările nordice şi cu Estonia, ţară cu 6 ani de excedent bugetar şi aflată în topul creşterii economice post-criză.

• România a rămas doi ani consecutivi pe „roşu”, cu deficit bugetar de peste 6% din PIB, iar următorii doi ani (2011 şi 2012) pe „portocaliu”, cu deficite bugetare de 5,4 şi 3,7% din PIB, revenind din 2013 pe teritoriul convergenţei nominale.

• Bulgaria este, cel mai probabil, ţara cu cea mai puternică consolidare fiscală din Europa de Est, reuşind să revină pe teritoriul convergenţei nominale chiar din 2011, şi pe excedent bugetar vreme de 4 ani consecutivi, în intervalul 2016 – 2019.

• Începând cu 2016, finanţele publice europene au evoluat consistent pe un trend de excedent bugetar. În 2019, anul premergător crizei-corona, 17 state membre înregistrau excedente bugetare, şi doar România avea deficit de peste 3% din PIB. Uniunea Europeană devenea astfel campioană globală în consolidarea fiscală.

• În 2021 – primul an după criza-corona, estimările în privinţa deficitelor bugetare seamănă izbitor de mult cu situaţia finanţelor publice din 2010 – primul an după vârful crizei financiare. Diferenţa semnificativă ţine de traiectoria net diferită a creşterii economice, care pare să revină în mod uniform după criza-corona.

Rămâne însă preocuparea pentru reducerea deficitelor bugetare în anii post-criză, cu precădere în contextul poverii crescânde a datoriei publice la nivelul UE.

Harta datoriei publice şi straturile sustenabilităţii

Criza din 2008-2009 a fost asimilată, prin implicaţiile ei financiare, cu aşa-numita „criză a datoriilor suverane”, devenită o ameninţare pentru însuşi establishmentul instituţional al UE. Este emblematic, în acest sens, cazul ţărilor PIIGS (Portugalia, Italia, Irlanda, Grecia, Spania), utilizat ca argument „fără alternativă” în favoarea politicilor de austeritate. Harta datoriilor publice devine, astfel, relevantă pentru politicile economice post-criză şi pentru implicaţiile acestora pe termen lung.

Harta datoriei publice arată limpede faptul că tot mai multe ţări UE au avansat în categoria ţărilor cu datorii publice mari, iar cele cu datorii mici s-au tot împuţinat.

• Înainte de criză, doar Italia şi Grecia aveau datorii publice de peste 90% din PIB. Ulterior crizei, 8 ţări s-au „trezit” cu datorii publice peste 90% din PIB, din care Portugalia, Italia şi Grecia au ajuns, pentru mai mulţi ani, la peste 120% din PIB.

• În raport cu situaţia ante-criză, categoria ţărilor cu datorie publică între 60 şi 90% din PIB a crescut cu 8 ţări, astfel încât respectarea pragului de datorie publică de 60% din PIB, potrivit criteriilor de la Copenhaga, devine excepţia de la regulă.

• Numărul ţărilor cu datorii publice mai mici de 30% din PIB a scăzut de la 10, la nivelul anului 2007, la doar 3, ca urmare a crizei financiare. Estonia, Luxemburg şi Bulgaria domină constant topul ţărilor cu cele mai mici datorii.

• Prin consolidarea finanţelor publice în perioada 2016 – 2019, mai multe ţări au intrat pe „verde”, cu un nivel al datoriei publice de sub 60% din PIB. Olanda, Finlanda, Germania, Irlanda au revenit astfel la criteriile de convergenţă nominală.

• Odată cu deteriorarea severă a finanţelor publice în 2020, în anii următori se va relua şi ciclul creşterii datoriilor publice, ceea ce ridică din nou problema ajustărilor bugetare şi a gradului în care poate fi temperată povara datoriilor publice.

În acest sens, sunt deosebit de relevante ajustările soldului bugetar, pe de o parte, ca indiciu al intensităţii deteriorării finanţelor publice în anii de criză şi, pe de altă parte, ca evaluare a efortului de consolidare fiscală în anii post-criză.

Harta ajustărilor bugetare şi efortul de consolidare fiscală

Harta ajustărilor bugetare evidenţiază, astfel, ţările care au recurs la un efort mai consistent de consolidare fiscală, respectiv ţările care au ales calea consolidării fiscale graduale, mai degrabă ca efect al redresării economice, şi nu neapărat ca politică de „asanare” a finanţelor publice, prin măsuri de austeritate.

În primul rând, este important să înţelegem dacă efortul de consolidare fiscală post-criză a condus la un plus de sustenabilitate în evoluţia datoriilor publice, fără să afecteze creşterea economică pe termen scurt, prin reducerea cererii agregate.

În al doilea rând, analiza comparativă a celor două momente critice, criza-corona din 2020 şi criza economico-financiară din 2008-2009, ar evidenţia cât de oportună ar fi continuarea unui pattern de politică a ajustărilor bugetare post-2020.

Harta ajustărilor bugetare surprinde, prin zonele marcate cu albastru şi verde, ierarhia ţărilor cu ajustări pozitive ale soldului bugetar, adică ţările care au făcut consolidare fiscală, prin reducerea deficitului bugetar de la un an la altul. Zonele marcate cu portocaliu şi roşu evidenţiază, în ordine ierarhică, ţările ale căror deficite bugetare au crescut de la un an la altul.

De asemenea, pentru 2009 şi 2020, anii de referinţă ai celor două crize, saltul exploziv al deficitelor bugetare este surprins prin calibrarea reprezentării în raport de intensitatea creşterii deficitelor, asociate prin culori specifice (vezi legendă).

• Astfel, în 2009, anul critic al crizei financiare, doar 7 state membre au înregistrat creşteri ale deficitului bugetar de peste 6 puncte procentuale, comparativ cu anul anterior. În 2020, anul crizei-corona, doar 3 state membre par să înregistreze creşteri ale deficitului bugetar mai mici de 6 puncte procentuale, în raport cu 2019.

• În 2009, deteriorarea finanţelor publice a fost rezultatul recesiunii economice şi al căderii aferente a veniturilor bugetare, preocuparea de politică în anii post-criză fiind aceea de consolidare fiscală şi revenire în cadrul criteriilor de convergenţă.

• Între 2010 şi 2018, pe harta ajustărilor bugetare predomină, în general, efortul de consolidare fiscală, majoritatea ţărilor UE evoluând pe „albastru” şi „verde”. 2019, prin reversarea trendului de consolidare fiscală şi corelat cu harta creşterii, pare să indice încetinirea expansiunii economice, semnul unei noi evoluţii ciclice.

• Grecia, Estonia, Lituania, România şi Spania sunt ţările care, imediat după 2009, au trecut pe „albastru” şi au experimentat cea mai intensă consolidare fiscală, prin măsuri de ajustare a deficitului bugetar cu circa 2 puncte procentuale faţă de 2010.

• Ţările ale căror deficite bugetare au continuat să se adâncească şi în 2010, cum ar fi Polonia, Germania, Portugalia, Irlanda, au trecut pe „albastru” în anul imediat următor, începând în 2011 parcursul de consolidare a finanţelor publice.

• Irlanda, de exemplu, a fost de-a lungul a 4 ani consecutivi, între 2007 şi 2010, campioana deficitului bugetar. Însă, din 2011, Irlanda a trecut pe „albastru” pentru 5 ani consecutivi, reuşind să revină consecvent la convergenţa nominală, din 2015.

• România s-a plasat, din 2010 şi până în 2015, pe „albastru” şi „verde”, deci pe culoarul unei consolidări fiscale intense. Începând cu 2016, pe fondul reducerilor de taxe şi impozite, situaţia finanţelor publice s-a deteriorat continuu şi agresiv.

• În 2020, explozia deficitelor bugetare este atât rezultatul stării de lockdown din economie, cât şi al creşterii puternice a cheltuielilor bugetare (cheltuieli sanitare, destinate combaterii pandemiei COVID-19, dar şi cheltuieli anti-criză, destinate susţinerii unor sectoare economice, prin ajutoare de stat, plata şomajului tehnic).

• În 2021, pentru majoritatea statelor UE sunt estimate eforturi de consolidare bugetară de 2-3 puncte procentuale din PIB faţă de anul anterior. Pe de o parte, cheltuielile cu destinaţie sanitară se vor restrânge treptat şi, pe de altă parte, redresarea economică va atenua, în mod natural, deteriorarea finanţelor publice.

Din acest punct de vedere, analiza ajustărilor macro în condiţiile celor două crize necesită o atentă privire comparativă, pentru nuanţe relevante în planul soluţiilor.

Crizele în oglindă – cauze diferite, manifestări diferite, dezechilibre pe măsură

Pentru acurateţea concluziilor, este important de înţeles că cele două crize supuse analizei nu au nici cauze şi nici manifestări identice. Momentul 2009 şi momentul 2020 sunt, pur şi simplu, din filme diferite, deci trebuie vizionate şi tratate diferit.

Criza din 2008-2009 a fost una primordial financiară, deci economică prin natura sa, adică manifestarea de manual a „ciclului economic” bazat pe expansiunea puternic prociclică a politicilor monetare.

În schimb, criza economică a anului 2020 este rezultatul anticipat şi asumat al pandemiei de COVID-19, fiind consecinţa măsurilor de lockdown, nu reflectarea unor „dereglări” per-se în mecanismele economice.

De asemenea, criza financiară din 2009 s-a manifestat cu intensităţi diferite de la o ţară la alta, în timp ce criza-corona a survenit relativ uniform, cu un înalt grad de simultaneitate şi similaritate, cel puţin în cazul ţărilor UE.

Totodată, în planul redresării economice, se pare că vor exista diferenţe esenţiale. Criza financiară din 2009 s-a resorbit relativ lent, de-a lungul a 4-5 ani. Măsurile de austeritate, adoptate sub povara datoriilor suverane, au contat şi ele.

În cazul crizei-corona, pe măsură ce constrângerile sanitare se vor diminua, şi ca efect conjugat al campaniilor de vaccinare împotriva COVID-19, prognozele economice acreditează o relansare relativ rapidă.

Mecanismul de redresare şi rezilienţă, în paralel cu suspendarea constrângerilor de deficit bugetar, indică şi o diferenţă categorică de tratament economic.

Dacă la criza din 2009 s-a reacţionat prin măsuri restrictive, date fiind şi cauzele financiare ale acesteia, criza-corona reclamă măsuri de stimulare a economiei, context în care sistemul financiar devine, de această dată, parte a soluţiilor.

Însă, chiar dacă revenirea economică este susţinută în mod convergent la nivel european, presiunea dezechilibrelor macro la nivel naţional nu se va resorbi de la sine, poate chiar dimpotrivă în cazul unor ţări lipsite de apetitul reformelor.

România la extreme: de la austeritate la deficit excesiv

Privind retrospectiv, pot fi desprinse câteva concluzii importante în privinţa României.

În primul rând, se poate spune că, în 2010, România a experimentat unul dintre cele mai severe eforturi de consolidare fiscală dintre ţările UE, deşi povara datoriei publice încă nu devenise constrângătoare, aşa cum par să evolueze lucrurile în anii crizei-corona. Aşadar, „pachetul de austeritate” aplicat de România, prin ajustările bugetare din anii 2010-2011, pare să fi fost disproporţionat.

În al doilea rând, dacă ne raportăm la ritmul de creştere economică din anii post-austeritate, ajustările bugetare nu par să fi ţinut economia pe loc, spre deosebire de cazul altor ţări. Astfel, de la coada clasamentului, România a sărit destul de rapid pe „galben”, în anii 2011-2012, şi apoi pe „albastru” – adică la rate de creştere de peste 3% din PIB în anii 2013-2014. Aceste evoluţii par să reflecte, spre deosebire de alte ţări, şi absenţa unor constrângeri semnificative din partea datoriei publice, la vremea respectivă.

Se degajă totuşi o concluzie importantă, aproape o ironie istorică, în ceea ce priveşte trecerea României prin criză. Ambele crize, atât cea financiară, cât şi criza-corona, au găsit România la fel de nepregătită din perspectiva sustenabilităţii parcursului economic şi a spaţiului fiscal de intervenţie.

Şi înainte de criza financiară din 2008-2009, şi înainte de criza-corona din 2020, România poza în campioană a creşterii economice. Pe harta creşterii economice, în anii premergători crizelor, România se găsea pe „albastru”, printre primele ţări în ierarhia UE. În schimb, pe harta soldului bugetar, în aceiaşi ani premergători crizelor, România se găsea pe „portocaliu”, cu deficite de 5,4% în 2008 şi 4,4% din PIB în 2019, la coada clasamentelor ţărilor UE. Iar această „creştere pe deficit” are, totuşi, puţine în comun cu principiile sustenabilităţii!

De aici deducem că este ceva greşit cu modelul de dezvoltare al României din ultimii ani, ceva care nu poate fi schimbat decât printr-un apel la responsabilitate, viziune pe termen lung şi reforme pentru sustenabilitate.

Este un fapt că România nu a beneficiat vreodată de un rating de ţară care să faciliteze finanţarea dezechilibrelor financiare în vremuri de criză, tocmai atunci când este mai mare nevoie. În corolar, să ne reamintim că pe fondul crizei din 2008-2009, în ciuda unui efort semnificativ de consolidare fiscală din 2010-2011, datoria publică a României a sărit în doar 5 ani de la 12% din PIB în 2008, la 37% din PIB în 2012. Acesta este cel mai abrupt salt al datoriei publice în anii respectivi.

Ca ironie a istoriei economice, măsurile de austeritate adoptate în România în anul 2010 şi-au cerut revanşa politică, obţinută sub forma măsurilor populiste din perioada 2017-2019, unele iniţiate în 2015 – prin relaxarea fiscală de amploare.

Consecinţa a fost aceea că efortul dureros de consolidare fiscală din anii de criză, injust pentru românii care au suportat nota de plată a austerităţii, s-a risipit de-a dreptul nejustificat, tocmai în anii de creştere economică. Astfel, în 2020, România a fost găsită din nou pe picior greşit de criza-corona, lipsită de spaţiul bugetar atât de necesar pentru gestionarea crizei sanitare şi pentru susţinerea economiei.

România la extreme este imaginea evoluţiei noastre economice între 2009 şi 2020 – bornele calendaristice ale celor două crize. România de după 2009 a însemnat unul dintre cele mai severe pachete de austeritate, în timp ce România înainte de 2020 a însemnat cel mai mare deficit bugetar din UE. Între cele două crize, România trecut de la austeritate la procedura de deficit excesiv, ceea ce reprezintă de departe cea mai contrastantă evoluţie economică din UE.

Tocmai de aceea, ciclul politic al următorilor ani şi criza-corona trebuie să schimbe semnificativ conduita politicilor economice, prin responsabilitate pentru viitor.

Concluzii prospective la criza-corona şi decizii de politică economică

Odată cu atenuarea crizei sanitare, perspectivele economice vor reveni şi ele în teritoriu pozitiv, iar vârful dezechilibrelor bugetare din 2020 va fi resorbit în mod progresiv, în condiţii de revenire a creşterii economice, cel mai probabil începând cu trimestrul 2 al anului 2021. Cu toate acestea, rămân o serie de provocări.

• În 2020, scăderea economiei României va fi una moderată în comparaţie cu evoluţiile altor ţări. Chiar dacă România nu a înregistrat o revenire în V, potrivit definiţiei de manual bazată pe dinamica trimestrială, în 2021 există premise bune pentru o creştere economică de peste 4%, conform estimărilor actuale, iar în 2022 vom putea reveni la nivelul economic de dinaintea crizei-corona.

• Date fiind diferenţele definitorii – la nivel de cauze şi manifestări economice – între criza-corona şi criza financiară de acum un deceniu, putem estima refacerea relativ mai rapidă a situaţiei finanţelor publice, iar eforturile de consolidare fiscală vor trebui să fie mai puţin apăsătoare, ca ajustări bugetare şi costuri sociale.

• În planul deciziei de politică economică şi în legătură cu nevoia de consolidare fiscală, o abordare de tip „wait and see” poate căpăta sens, cel puţin în privinţa incertitudinilor sanitare care influenţează puternic sentimentul economic.

• Însă reformele structurale şi consolidarea fiscală nu mai pot fi amânate, deoarece România are de recuperat derapaje istorice, premergătoare crizei COVID-19, şi care nu pot fi rostogolite la nesfârşit, în condiţiile în care estimările actuale deja indică atingerea în 2021 a procentului de 50% din PIB datorie publică.

• Calea de mijloc pentru România ar fi reprezentată de o ajustare a deficitului bugetar pe un trend de tipul 7-5-3, conform obiectivelor deja anunţate, eventual cu un plus de ambiţie în funcţie de revenirea creşterii economice. De exemplu, o ajustare de circa 2,5 puncte procentuale, precum cea prefigurată în bugetul pentru 2021, pare a fi în linie cu dinamica estimată a ajustărilor de la nivel european.

• Una din provocările construcţiei bugetare pentru 2021 vizează însă gradul în care ajustarea bugetară nominală (cash şi ESA) va reprezenta o ajustare consistentă şi în termeni structurali, ca indiciu al unei consolidări fiscale sănătoase.

• Este deja imperativă îmbunătăţirea eficienţei în colectarea veniturilor bugetare, printr-o administrare fiscală digitalizată, care să atragă disciplină şi transparenţă în sistemul fiscal. Este totodată indispensabilă optimizarea cheltuielilor bugetare, prin mecanisme obiective de prioritizare şi eficientizare a folosirii banilor publici.

• România are nevoie de un pachet clar de reforme structurale, cu precădere în sănătate, educaţie şi administraţie, de soluţii legislative în domeniul achiziţiilor publice şi al fondurilor europene, dar şi de viziune strategică privind arhitectura sistemului financiar, ca factor esenţial în susţinerea marilor proiecte de investiţii.

• Pachetul consistent de fonduri europene din perioada de programare 2021-2027, inclusiv fondurile alocate prin Mecanismul de redresare şi rezilienţă, sunt cele mai „ieftine” şi sigure surse de finanţare a investiţiilor şi reformelor necesare, iar România are datoria de a exploata pe deplin aceste oportunităţi.

• Succesul reformelor şi relansarea economică vor fi influenţate semnificativ de coerenţa deciziilor şi corelarea setului de politici fiscal-bugetare şi monetare, pentru susţinerea în continuare a încrederii investitorilor şi a mediului de afaceri.

• Este esenţială manifestarea unui parteneriat real între stat şi mediul de afaceri, construit pe principiile onestităţii, transparenţei şi dialogului, parteneriat care devine condiţie sine qua non pentru eficienţa reformelor şi a politicilor economice.

• Măsurile de politică economică trebuie setate cu prudenţă, inclusiv cu gândul la o viitoare criză, pentru ca unele dintre soluţiile la criza-corona să nu potenţeze cumva cauzele unei noi crize economice, întârziată poate prin apariţia COVID-19.

• În plan global, economia va continua să internalizeze schimbări structurale şi ajustări macroeconomice, transformări digitale şi ample progrese tehnologice, iar criza-corona devine astfel o lecţie de adaptare şi flexibilitate a economiei, în regim disruptiv.

 
 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO