Opinii

Coşmarul directorilor de HR şi al proprietarilor de companii: Trăim într-o dictatură, a angajaţilor în România şi a directorilor în Vest

Într-o discuţie avută la Galaţi în cadrul conferinţelor ZF Antreprenorii României, organizate împreună cu Banca Transilvania, Felix Paraschiv, proprietarul supermarketurilor Paco din judeţul Vrancea, spunea că o problemă care nu prea se discută public este legată de dictatura angajaţilor.

Toate companiile din România se confruntă cu problema forţei de muncă, respectiv lipsa ei, sau cu faptul că oamenii sunt slab pregătiţi, cu fluctuaţiile mari de personal şi cu faptul că angajaţii pleacă când vor, deşi au investit în ei ore de pregătire profesională şi cursuri de calificare.

Constantin Dumitru, proprietar al Lubrimet Galaţi, spune că în Suedia, despre care percepţia tuturor este că protecţia socială a angajaţilor se află la cea mai ridicată cotă din Europa, salariaţii nu pot să părăsească compania când vor, dacă aceasta a investit în ei. Sau părăsesc compania şi plătesc cursurile. În România, un angajat poate să plece şi a doua zi. „Există muncitori care pleacă şi după două zile de la angajare... Sunt multe situaţii în care oamenii stau trei luni şi o zi în fabrică, doar ca să îşi depăşească perioada de probă şi să nu mai plătească echipamentul“, a spus la conferinţa ZF HR Insider Cristina Moga, HR manager în cadrul Webasto, un producător de componente auto cu 1.300 de salariaţi în fabrica pe care o operează lângă Arad.

Cristina Cândea, HR manager al producătorului de componente auto Coindu din Curtici, Arad, spune că „am angajat 1.000 de oameni ca să ne asigurăm că rămânem cu 500 în fabrică. Perioada medie petrecută în fabrică de către cei care au plecat a fost undeva la 40 de zile“.

Dincolo de infrastructură, cele mai mari probleme pentru economia României şi firmele care operează aici sunt legate de forţa de muncă, nu de lipsa de proiecte sau comenzi şi nici de finanţare.

Cei care conduc companiile şi fabricile, cei responsabili de HR au coşmaruri legate de faptul că nu pot onora comenzile şi vor pierde contractele. O fluctuaţie de personal de 40% în anumite domenii, unde munca nu este foarte complicată, ţine de normalitate. Sunt centre de suport – call centere – care pot ajunge şi la o fluctuaţie de personal de 70%.

Ce-i de făcut? Majorarea salariilor, astfel încât angajaţii să nu se mai gândească să plece? Feliciu Paraschiv de la Paco Supermarket spune că după o majorare angajaţii trag o lună, două, iar după aceea totul revine la normal, aşa că nu prea este soluţia câştigătoare. Pentru companiile care livrează produse cu valoare adăugată mică, majorarea salariilor reprezintă un dezastru, având în vedere că ele au venit în România pentru forţa de muncă low cost şi mai bine pregătită decât în alte ţări.

Înăsprirea condiţiilor de plecare dintr-o companie, mai ales dacă angajaţii beneficiază de pregătire şi cursuri de calificare din partea firmei? Ar putea să fie o soluţie, dar cine să o susţină în Parlament prin modificarea legilor? Niciun partid nu ar vota acest lucru, punându-şi sindicatele şi alegătorii în cap.

Cum să plătească angajaţii faptul că cineva îi învaţă o meserie, le arată cum trebuie făcute operaţiunile, cum se face un PowerPoint, cum se lucrează cu Excelul, cum să facă şi să marketeze un produs etc.?! Este de la sine înţeles că aceste lucruri sunt gratuite, sunt o obligaţie a companiei când te angajează să te înveţe ce şi cum să faci, nu?! Dacă cineva îşi bate capul cu un angajat, depune ore de muncă în a-l pregăti şi apoi acesta pleacă, cine plăteşte pentru acest lucru?

Cum poate fi cuantificată această pregătire de care beneficiază cineva gratis, pe care apoi şi-o vinde în altă parte, unde primeşte un preţ mai mare? Poate ar trebui să existe şi aceşti indicatori în contractele de muncă, ca o datorie a unui angajat faţă de o companie.

Dacă ne uităm la vârful unei companii, în societatea actuală există şi o dictatură a directorilor, a CEO-ului, a managementului din prima linie în faţa acţionarilor, în special pentru firmele listate la bursă şi unde nimeni nu are un control absolut. Într-o firmă unde sunt mii şi zeci de mii de acţionari, iar cel mai mare dintre ei nu are mai mult decât câteva procente, CEO-ul, mai ales dacă este şi preşedintele boardului, decide tot. Este cazul în America şi parţial în Europa.

Democratizarea companiilor, începută în anii ă70 -ă80, când au fost listate la Bursă, a adus în timp şi această dictatură a managementului în faţa acţionarilor, cei mai mulţi dintre ei fiind pensionari, cu banii aflaţi în fondurile de pensii şi de investiţii.

Controlând practic compania şi boardul, directorii au reuşit să domine şi adunările generale ale acţionarilor, luându‑şi partea când firmele au avut profit prin bonusurile legate de evoluţia acţiunilor, dar lăsând pierderile, atunci când au existat, pe seama acţionarilor. Preţul crizei a fost plătit de acţionari şi nu de directorii care au condus companiile şi băncile şi care de multe ori, prin deciziile luate, au accentuat criza sau chiar au provocat-o.

De aceea, noile şi vechile generaţii din Occident încep să conteste capitalismul, care a adus mai mulţi bani doar clasei corporatiste de top, sărăcind în schimb acţionarii. De asemenea, ţările mai slabe din punct de vedere economic încep să ridice ziduri împotriva globalizării şi a investitorilor străini.

Două faţete ale aceluiaşi fenomen: în România – dictatura angajaţilor fără bani, iar în Occident – dictatura directorilor (CEO-urilor) cu bani.

Articolul a apărut în revista Business Magazin, luni, 31 octombrie 2016

AFACERI DE LA ZERO
Linkuri utile

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.zf.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.