Pe măsură ce se depăşeşte situaţia provocată de criza sanitară se afirmă tot mai mult că o piedică în relansarea economiei ar fi lipsa forţei de muncă, însă credibilitatea unui şomaj de doar 5% în România este pusă sub semnul întrebării în condiţiile în care numărul de angajaţi din economie reprezintă doar o jumătate din cât ar trebui.
Cu o populaţie de circa 20 milioane locuitori, România are circa 5 milioane de salariaţi în timp ce Cehia şi Ungaria, cu 10 mil. de locuitori, au tot 5 mil. de salariaţi.
De la 5 milioane de salariaţi până la 10 milioane populaţie ocupată în România e un spaţiu uriaş pe care Institutul Naţional de Statistică îl „umple“ cu tot felul de categorii de populaţie care ar putea activa pe piaţa clasică a muncii, dar nu o face.
Dintre aceste categorii cea mai numeroasă este categoria „lucrători familiali neremuneraţi“ care erau în număr de circa 584.000 de persoane la finalul lui 2020 faţă de 452.000 de şomeri.
Aceşti lucrători familiali neremuneraţi sunt definiţi ca persoane apte de muncă cu vârsta între 18 şi 60 de ani care „lucrează într-o unitate economică familială precum o gospodărie agricolă, însă nu primesc salariu, plată în natură, nu sunt zilieri şi nu au nicio formă de contract de muncă.“
Fără ca aceşti „lucrători familiali neremuneraţi“ să fie consideraţi şomeri rata şomajului în România este de mulţi ani la circa 5%. Dacă aceşti oameni nu au niciun fel de contract de muncă, nu sunt nici măcar zilieri sau plătiţi în natură, ci pur şi simplu stau acasă şi dau mâncare la găini, crede cineva că ei nu sunt şomeri în sensul unei persoane fără loc de muncă, dar care e aptă de muncă aşa cum e definiţia clasică a acestei categorii?
În mod normal această categorie de lucrători familiali neremuneraţi ar trebui să fie un fenomen marginal de 20-30.000, maximum, 50.000 de persoane, o excepţie.
Dacă aceşti „lucrători neremuneraţi“ (un oximoron în sine) ar fi consideraţi şomeri cum sunt de fapt, şomajul în România ar fi de 10% şi nu de 5%.
Cum poate să fie în România şomaj de 5%, iar în Spania să fie de 16%, în Grecia de 16% şi în Italia de 10%, când 4 milioane de români sunt plecaţi chiar în aceste ţări să lucreze?
De fapt, dintr-o numărătoare artificială România iese cu un şomaj artificial redus, iar consecinţele sunt foarte grave pentru toată politica economică a ţării.
Oricine parcurge comunele ţării şi micile oraşe de până în 50.000 de locuitori poate observa că în fiecare dintre aceste mici localităţi depărtate de centrele de business sunt mulţi oameni care nu au o sursă de venit stabilă provenită dintr-un salariu.
În judeţele unde investiţiile străine sunt reduse precum Botoşani, Teleorman sau Mehedinţi, raportul dintre numărul de angajaţi şi totalul populaţiei este de 10-15% faţă de 25-30% acelaşi raport în judeţe precum Bihor sau Timiş.
Rata şomajului este o mistificare în România pentru că nu ai cum să ai şomaj mic într-o ţară de unde pleacă oamenii cu milioanele să lucreze în străinătate.
Exact cum înainte de ’89 se număra în mod fictiv producţia de carne, de şuruburi sau de cereale şi „se depăşea“ planul an de an pentru a se realiza obiectivele cincinale, la fel şi acum pentru a nu fi ridicate semne de întrebare asupra modului în care funcţionează economia României după 30 de ani de tranziţie se raportează invers, şomajul la jumătate.
Cum să ai în ’90-’91 şomaj de 5% şi 8 milioane de salariaţi, iar în prezent să ai şomaj tot de 5%, dar numai 5 milioane de salariaţi?
Putem considera drept neşomer o persoană de 50 de ani care a lucrat poate la o întreprindere industrială de stat până în anii 2000, astăzi în faliment, şi care face un ban din incursiuni periodice în străinătate, dacă bate un cui într-o şipcă sau îngrijeşte nişte roşii în spatele curţii ?
Acceptarea acestei anomalii provoacă discuţii paradoxale cum că nu ai pe cine să angajezi în România.
Nimeni nu spune însă că de fapt toată problema este de preţ. Ce ne spune manualul de economie: că cererea se întâlneşte cu oferta şi livrarea de bunuri sau servicii atinge maximul la preţul corect.
Dacă angajatorii nu plătesc suficient este normal să nu aibă ce îşi doresc, adică forţă de muncă.
De altfel, creşterea accelerată a salariului minim în ultimii cinci ani a creat locuri de muncă aparent paradoxal, tocmai pentru că oamenii au fost dispuşi să lucreze la 1.300-1.400 lei salariul minim, faţă de 800 lei cât era în urmă cu 3-4 ani.
Aşa cum la capitolul comercializare de produse sau servicii, companiile ajustează preţurile până obţin volumele necesare, exact la fel ar trebui să procedeze şi pe piaţa forţei de muncă.
Să aduci zeci de mii de lucrători din Asia şi să trimiţi la rândul tău ca ţară sute de mii şi milioane de români în străinătate este o anomalie cu repercusiuni sociale dure pentru toată lumea.
