Duminică, 8 mai, la 18.45 la Budapesta va avea loc finala Ligii Campionilor la Handbal feminin între favorita competiţiei, Gyor din Ungaria, şi CSM Bucureşti, surpriza competiţiei din acest an. Este un fel de Real Madrid cu Atletico Madrid, finala din acest an la fotbal, dacă vreţi.
Gyor, sponsorizată de Audi, are un buget de peste 4 milioane de euro pe an, în timp ce CSM Bucureşti, susţinută de Primăria Capitalei şi Consiliul Local, se duce spre 1,2 milioane de euro, conform ziarelor de sport.
Indiferent de rezultatul finalei, ideile rămân aceleaşi: România poate să aibă o echipă în finală pentru că s-a deschis enorm, pentru că este în Europa, pentru că s-au deschis graniţele, pentru că putem circula liberi, pentru că am acceptat Uniunea Europeană (suntem în continuare cei mai mari fani) şi NATO, pentru că avem investitori străini, pentru că putem lucra oriunde în Europa, pentru că putem importa know-how sau echipamente pe care nu le putem produce, pentru că avem expaţi care sunt în fruntea unor companii din România, pentru că suntem o societate şi o economie deschisă, chiar dacă de multe ori nu ne place acest lucru şi vrem să ne închidem în ograda noastră istorică.
Poate nu întâmplător Bogdan Vasiliu, omul care conduce handbalul la CSM, are acum 38 de ani. El a deschis clubul către străini, acceptând că pentru a avea performanţă trebuie să aduci jucători din altă parte, să-i plăteşti. Cu ceea ce produce acum România la nivel de talente, organizare, idei de joc, încredere, energie este mult mai greu să ajungi în finala Ligii Campionilor. Antrenorul de la CSM, Kim Rasmussen, este danez, iar din lotul de 18 jucătoare 10 sunt străine: 2 daneze, 3 brazilience, 1 rusoaică, 2 suedeze, 1 croată şi 1 spaniolă.
Toate aceste jucătoare au acceptat să vină să muncească în România, să joace pentru un club care s-a înfiinţat în 2007, să lupte pentru o ţară care nu este a lor.
La fel face şi Cristina Neagu, cea mai bună handbalistă a României, care joacă pentru echipa Buducnost Podgorica - campioana din Muntenegru şi care a pierdut în semifinale în faţa lui Gyor.
Suntem de multe ori nervoşi pe faptul că România, economia românească, a fost predată, vândută multinaţionalelor, investitorilor străini, băncilor străine, că deciziile nu se mai iau la Bucureşti, ci la Bruxelles, Viena, Londra, Paris etc.
Antreprenorii români mari - cei care au mai rămas, după cum se exprimă George Copos şi cei din generaţia lui - deplâng faptul că nu mai e nimic românesc major în economie, că străinii sunt favorizaţi, iar ei sunt hăituiţi şi trimişi în închisoare, că banii pleacă afară, că tânăra generaţie va munci pentru alţii etc.
În 1999-2000, când s-a luat decizia acceptării României în UE, PIB-ul - adică valoarea adăugată produsă de economie - era de 40 de miliarde de euro, soldul investiţiilor străine era de 5 miliarde de euro, iar exporturile nu cred că depăşeau 10 miliarde de euro. Salariul mediu se învârtea în jurul a 100 de euro. După 16 ani, PIB este de 160 de miliarde de euro, exporturile depăşesc 50 de miliarde de euro, soldul investiţiilor străine a ajuns la 70 de miliarde de euro, iar salariul mediu este de 450 de euro.
Dacia, o companie la un pas de faliment în 1998, este acum, având ca acţionar grupul francez Renault, la afaceri de 4,3 miliarde de euro şi cu o producţie anuală de aproape 340.000 de maşini. Analiştii spun că prin modelele Logan şi Duster, Dacia chiar a susţinut grupul francez Renault să treacă prin criză.
Dacă România nu s-ar fi deschis către Uniunea Europeană acum 16 ani, am fi rămas şi mai mult în urmă, aşa cum s-a trezit în 1990 şi a rămas pe parcursul următorului deceniu.
Problema nu este ce am dat sau vândut la străini, dacă este să vorbim în aceşti termeni, ci faptul că cei care au condus România politic şi economic atât la nivel de stat, cât şi la nivel privat – prima generaţie de antreprenori - nu au ţinut pasul cu această deschidere a Europei, dar şi a românilor. Deschiderea economiei după 2000, dar mai ales după 2007, şi mai ales faptul că românii, în calitate de consumatori, pot vedea, compara şi pot alege au schimbat mult regulile jocului.
Cel mai bun exemplu este Tarom, companie de stat rămasă în urmă pe ideea că românii trebuie şi sunt obligaţi să circule numai cu ei din patriotism, la tarifele care adună toată nerestructurarea de ani şi devalizarea constantă. Când Wizz Air, Blue Air şi mai nou Ryanair cuceresc piaţa prin preţuri mai mici, revolta se manifestă imediat: să-i oprim şi să-i dăm afară. Dacă se poate, să închidem şi graniţele.
Ca să creştem ca ţară, trebuie să ne deschidem, să acceptăm că pot fi alţii mai buni şi mai talentaţi într-un domeniu, să acceptăm investitorii străini pentru a “fura” know-how, organizare, relaţii şi pieţe care nu pot fi dobândite peste noapte.
Echipa de străini - antrenori şi jucătoare - de la CSM Bucureşti va pleca după finală, pentru că multora li se termină contractul. Speranţa este ca românii care au lucrat cu ei să meargă mai departe, să fi învăţat ceva. Aici trebuie să fie obligaţia României. Investitorii străini vin, construiesc, câştigă, scot banii şi la un moment dat pleacă. Problema este la noi, dacă între timp ştim şi putem acoperi aceste goluri.
Mâine, pe 9 mai, este Ziua Europei, se împlinesc 66 de ani de la declaraţia lui Robert Schuman, ministrul francez al afacerilor externe care a pus bazele Europei de astăzi în care trăim, în care circulăm liber, în care muncim şi în care ne bucurăm.
Uniunea Europeană este cel mai important proiect politic, social şi economic pe care l-a avut Europa vreodată. Acest proiect - unde într-adevăr unii sunt mai câştigaţi decât alţii - împiedică un război, fie şi economic, între ţări, unde numai locuitorii ar fi pierzători.
Pentru România, Uniunea Europeană este cel mai bun lucru care i se putea întâmpla într-o istorie de 100 de ani.
Iar dacă CSM Bucureşti va câştiga, victoria va fi a României şi a unui club din România. Nu mai contează cine a fost pe teren.
La mulţi ani, Europa!
