Primii zece ani ai Ziarului Financiar au coincis cu cea mai lungă perioadă de creştere economică de după 1990 în România. Din 2008 încoace, aniversarea lansării ZF (pe 16 noiembrie 1998) este numai o rememorare a cât de bine a mers economia în acea perioadă şi ce trebuie făcut pentru a reporni motoarele.
Însă iată că derapajele continuă. Un an, doi, trei - părea ceva trecător. Dar azi, când nici măcar pentru 2014 nu are nimeni curaj să pună pe masă o creştere de 4-5%, te poţi întreba: oare sunt epuizate resursele de creştere ale acestei ţări?
Ce trebuie făcut pentru a adăuga ceva în fiecare an, pentru a avea o valoare adăugată mai mare?
Ziarul Financiar a încercat în toţi aceşti ani de la apariţie să răspundă la astfel de întrebări, să pună pe masa oamenilor de afaceri şi a managerilor în fiecare dimineaţă informaţii pe care aceştia să le folosească în businessul lor. În 2007-2008 se părea că aridele subiecte de macroeconomie vor avea din ce în ce mai puţină aderenţă la public. Fuziunile şi achiziţiile ţineau "masa" şi oamenii din business nici nu mai erau atenţi la ce cifre raporta Statistica: plus 6%? Plus 8%? Nu conta.
Dintr-odată, economia s-a reîntors la dramatismul "cifrelor mici". Nu mai departe de săptămâna trecută, un minus zero-virgulă-nu-ştiu-cât a produs emoţie maximă în comunitatea de business: iată, economia s-a întors în recesiune. De parcă zero-virgulă-nu-ştiu-cât are vreo importanţă dacă este cu plus sau minus, nu este tot o mlaştină în care noi ca ţară nu aveam voie să ne târâm de trei ani încoace. Sunt prea multe poduri nefăcute, prea puţini copii se spală pe dinţi, prea puţine ziare citite ca să avem o economie care se mişcă an de an numai cu zero-virgulă-nu-ştiu-cât-la-sută!
La 23 de ani de la destrămarea unui sistem, de ce nu poate spune în sfârşit România: am făcut o dură reformă în anii '90, am răbdat, dar iată, am ieşit la liman. Cum de se vorbeşte iar şi iar de reforme, în stilul veşnicului Partid al Revoluţiei din Mexic, epuizând pur şi simplu sensul acestui cuvânt?
Când vor da decontul cei care se află de 23 de ani la conducerea acestei ţări, care au primit case de la stat, care au fost în toţi aceşti ani lideri pentru a conduce ţara spre o datorie publică de aproape 50 de miliarde de euro fără să se vadă nimic în infrastructură.
Nu se poate ca an de an datoria publică să tot crească, iar cei plătiţi cu mii de euro sau zeci de mii de euro pe lună din bani publici să nu fie puşi să explice de ce nu au fost în stare să ţină ţara pe linie astfel încât să nu trebuiască să se împrumute cu 20 de miliarde de euro într-o noapte după opt ani de creştere economică neîntreruptă.
Unde au fost banii albi pentru zile negre, rezervele acestei ţări când a venit urgia de a trebuit să luăm credite cât jumătate din bugetul ţării pentru a nu avea în final decât o scădere de aproape 7% în primul an de criză şi o aşezare a economiei în mlaştina lui zero virgulă nu ştiu cât la sută? Pe undeva sunt câteva fisuri - ori în strategie, ori în execuţia ei - de economia tot patinează şi nimeni nu poate spune că în viitorul apropiat - 3, 5 ani - ne putem îndrepta în sfârşit spre o atenuare a decalajelor care ne despart de o ţară dezvoltată.
Din 2008 încoace, de când în pofida crizei şi a faptului că în jur se scufundă state care sunt încă vise pentru România ca nivel al veniturilor, banii sunt aruncaţi pe fereastră şi datoria publică tot creşte necontenit, perspectivele devin şi mai neclare.
Sunt frumoase stadioanele noi, dar când majorezi datoria publică de la 27 mld. euro în 2008 la 52 mld. 2012 parcă te întrebi: nu mai bine îl reparai pe cel vechi cu doar 20 mil. euro în loc să cheltui 200 mil. euro pe unul nou şi să ţii altele în paragină?
Sigur, când totul este colorat în jur, şi a mai încceput să se coloreze peisajul în aceşti ani: malluri, Zara, vacanţe în străinătate, concerte cu AC/DC, 5 milioane de laptopuri, 23 de milioane de telefoane mobile - statul nu poate veni cu aceeaşi ofertă cenuşie, simt şi ei că trebuie să pună ceva pe masă, să arate că există.
Numai că ei joacă pe bani publici, şi tot efortul sectorului privat de a creşte şi de-şi îmbunătăţi productivitatea, toate eforturile de a majora vânzările, de a aduce produse şi servicii noi pe piaţă, pot fi puse date peste cap de decizii arbitrare ale politicienilor când, dintr-o dată, bugetul derapează.
Până nu iese economia din mlaştina lui 0,nuştiucâtlasută, datoria publică e dinamită curată.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
