Guvernul Cioloş îşi cumpără liniştea acceptând, în numele democraţiei, toate aberaţiile adoptate în Parlament care vor cocoşa bugetul în toţi anii ce vin.
În loc să spună ca Moromete: ”Nu ti-am spus că n-am? Ce să-ţi fac eu dacă n-am? De unde să dau dacă n-am?”, guvernul a băgat coada între picioare şi găseşte justificare: “Acuma dacă omul a apucat să taie chitanţa?”
Povestea proastă e că Moromete avea ceva, dar nu dădea, iar guvernul dlui Ciolos nu are, dar dă!
Explicatia consilierului economic al prim-ministrului pentru această poveste este amuzantă.
Dl Dragos Pâslaru explică senin că guvernul a acceptat toate deciziile Parlamentului în materie de cheltuieli bugetare uriaşe ce greu vor fi de suportat fără ajustări ale altor cheltuieli pentru că, altminteri, ar fi încălcat democraţia.
Guvernul nu este fericit de buget, susţine domnia sa, dar de ar fi schimbat lucrurile, ar fi dat o lovitură “statului de drept”. Ce a zis Parlamentul e bun zis, altfel zis! O mai conservatoare definiţie a statului de drept nu o întâlneşti în toată literatura de specialitate.
Constituţia României statorniceşte trei puteri în stat: legislativă, executivă şi judecătorească. Nicăieri nu scrie că ar exista o ierarhie, că puterea legislativă prevalează asupra celei executive (Guvern şi Preşedinte). Şi nicăieri nu spune că guvenul trebuie să fie obedient faţă de Parlament, chiar dacă răspunde în faţa lui pentru actele sale.
Dl Pâslaru – justificând inexplicabila lipsă de reacţie fermă a guvernului abia instalat la deriva de legiferare – sugerează că Executivul nu se poate opune Legislativului, “instituţie aleasă” (versus “instituţie numită” care este guvernul). Fără să vrea domnia sa instituie însă o ierarhie ce nu există în legislaţie sau în Constituţie. Guvernul răspunde în faţa Parlamentului pentru actele sale. Dar guvernul este instituţia “executivă”, nu în sensul în care îl judecă reprezentanţii guvernului. Dacă ar fi avut o pură funcţie executivă, ar fi fost anexa Parlamentului, un serviciu exterior, de plidă.
Dar nu: “Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale.” Este capitolul 1 al. 4 din Constituţie. Unde este echilibrul la noi?
Faptul că guvernul ca parte a Executivului nu este chemat doar să “execute” ceva este înscris în paragraful de mai sus şi este fără dubiu vădit de faptul că instituţia este înţeleasă drept “putere” în stat şi nu anexă. Scrie în articolul citat din Constituţie că puterea legislativă este “mai putere” – iertate fie-mi barbarismele - decât celelalte două? Cui foloseşte să credem că tot ce decide Parlamentul este fără echivoc drept şi imposibil de contrazis?
Cum un guvern chemat să gestioneze finanţele ţării acceptă fără împotrivire hotărâri ale unui Parlament în campanie – de la salarii majorate fără exemplificări ale surselor de venit, până la legiferări de pensii în primul rând pentru ei, parlamentarii, aiuritoare?
În numele a ce e această abdicare? A “statului de drept”, când chiar existenţa statului de drept îţi cere să iei poziţie în momentul în care separaţia puterilor în stat este încălcată şi, în cazul ce ne priveşte, “echilibrul puterilor” este dat peste cap? Ce echilibru al puterilor asigură guvernul când nu crâcneşte, când nu are nicio poziţie faţă de legile de majorare a pensiilor pentru parlamentari, pentru aleşii locali? Pentru gaşca politică, altfel spus? Ce echilibru asigură cealaltă parte a puterii executive – instituţia prezidenţială - când preşedintele Iohannis renunţă la a supune examinării Curţii Constituţionale privilegiile obraznice pe care şi le iau parlamentarii?
În numele statului de drept asistăm la o bizară reconfigurare de forţe: Parlamentul îşi depăşeşte atribuţiile şi a ajuns aici cu complicitatea puterii executive – guvern şi preşedinte. Pentru că, cel mai probabil, gloanţele sunt păstrate pentru mai târziu. Devine din ce în ce mai clar că actualul guvern susţinut de preşedinte nu are de gând să renunţe la putere, peste un an. Dar pentru a avea o şansă are nevoie să-şi ducă acest prim mandat la capăt. De aici complicitatea vinovată. Dar, de e aşa, nu mai invoca statul de drept când, de fapt, calculul tău este unul pur politic.
Parlamentul este o instituţie fundamentală şi aşa trebuie să rămână. Dar Parlamentul şi parlamentarismul nu se consolidează cu parlamentari care dau cu tifla Justiţiei şi desconsideră puterea executivă. Ce stat de drept este ăsta în care parlamentari condamnaţi penal fac legi?
În faţa unui astfel de parlament guvernul tehnocratic face reverenţe. Să nu deranjăm statul de drept! Nu avem legitimitatea Parlamentului ales prin vot!
Ştiţi ceva domnilor? Haide să ne întoarcem din nou la lecturile fundamentale, la textele sacre ale iluminismului, dacă tot v-aţi apucat să vorbiţi de stat de drept.
O putere în cadrul unui stat de drept execută un contract – este exact cea ce filosofii contractualişti numesc “contract social”. Vă vine să credeţi sau nu, valabilitatea teoriei contractului social s-a manifestat acum două luni la căderea guvernului Ponta. E simplu ce spun şi Rousseau şi Hobbes şi ceilalţi: este legitimă îndepărtarea prin forţă a puterii (monarhul la acele vremuri, dar a oricărei puteri, acum) când ea încalcă contractul. Nu doar un guvern, ci şi un parlament poate fi schimbat când încalcă contractul.
Statul de drept nu înseamnă că guvernul, chemat să execute un buget nu are niciun cuvânt de spus asupra bugetului pe care îl execută. Statul de drept înseamnă să spui nu, atunci când trebuie. Nu putem executa acest buget!. Ca Moromete: “De unde să dau dacă n-am? Dacă n-am, n-am!”
Să luăm lucrurile altfel: dacă Banca Naţională şi-ar pune în practică ameninţarea de a majora dobânda la lei ca să tempereze presupusul consum ieşit de sub control în urma deciziilor de relaxare fiscală, atunci această in extremis hotărâre cum ar trebui interpretată? Nu cumva ca una “antidemocratică” de vreme ce ea ar submina legile Parlamentului care au decis în favoarea creşterii economice prin consum?
Dacă o astfel de interpretare ar fi abuzivă, de ce ar fi fost abuzivă şi împotriva statului de drept o opoziţie puternică a guvernului faţă de exagerările de creşteri de salarii, pensii, indemnizaţii?
Nu ar fi fost deloc abuzivă, ci chiar în spiritul articolului 1 din Constituţie: “Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor.”
