Îi vedem vorbind zilnic. Dau din mâini, dau din picioare, invart ochii in cap mai repede ca girofarul salvării si urlă mai tare ca sirena ei. Cu toate astea nu intelegem mai nimic din ce spun. Sau întelegem putin si gresit. Toti pretind ca ar fi ceva (iar multi chiar merita respect), ca transmit ceva, ca spun ceva si pun efort, bani, asteptare in toate astea pentru ca, la sfarsit, celalalt sa conchida: ce tampit/tampiti!
Legea darii in plata si reactia bancherilor, programul guvernului Ciolos, programul presedintelui si plajele pe care le iubeste, totul este un dezastru in ochii unui observator ocazional. Observatorul ocazional este insa tinta oricarui mesaj. De ce esueaza acest oameni in a transmite un mesaj corect?
Dezastrul pe care il poate provoca o gresita transmitere de mesaj este splendid ilustrat in aceste zile de cantecul celor de la Taxi – “Despre smerenie”.
Exista explicatii pentru toate aceasta cazuri de nestiinta si ingamfare.
Cei de la Taxi au pretins ca textul lor este “poezie cantata”. Iata de ce nu e.
In primul rand pentru ca permite existenta binara a unui “semnificant” si a unui “semnificat” ce tin de cotidian.
Daca ar fi ar fi fost un simplu cantec “angajat” de tipul Pink Floyd (“Zidul”), el nu ar fi avut mai putine probleme. Dar autorii nu-si asuma asta. Ei lasa sa se inteleaga ca cei care au reactionat negativ nu au nimic de a face cu arta si nu stiu sa deosebeasca arta de prozaic.
O pretentie in oglinda cu aroganta bancherilor care sustin ca sunteam cu totii niste tampiti pentru ca nu stim ca majorarea salariilor conduce la cresterea consumului avand drept consecinta deteriorarea contului curent al balatei de plati.
Economistii din banci, comunicatorii din guvern, in aroganta lor, au dreptate cate odata. Doar ca receptorul întrerupe comunicare dupa prima fraza. De ce?
Cu toti simtim in comunicarea zilnica un disconfort: ce-o fi vrut sa zica asta?
In Semiotica disconfortul are nume. Semiotica/teoria limbajului functioneaza cu doua concepte cheie: cel de “semnificant” (realizare materiala a unui semn lingvistic de orice fel ar fi el – scris, desenat, cantat) si “semnificat” (continutul semantic al semnului lingvistic – ce intelegem noi de fapt din semnul lingvistic). Nu este obligatoriu ca un semn lingvistic (ce zice unul sau ce deseneaza cu grafitti pe ziduri) sa aiba un semnificat (ce inteleg eu din asta). Daca afara ploua iar eu spun ca “ploua” constatarea mea nu are un semnificat. Ploua si gata. Daca spun”te faci ca ploua”, afirmatia mea are “semnificat” pentru ca stim amandoi ca nu ma refer la ploaie. De unde stim amandoi asta? Pentru ca avem o “cheie”. Daca cineva nu cunoaste expresia asta, pentru el nu exista semnificat. Pur si simplu nu a inteles ce am vrut sa spun. Ca o limba straina pe care eu nu o inteleg. Prin urmare, ca sa deslusim in comunicare semnificatul, avem devoie de o cheie.
Spuneam mai sus ca ne miram uneori: ce o fi vrut sa spuna asta/ala? Ne miram pentru ca simtim ceva dincolo de o banala asertiune, dar nu avem cheia sa deslusim.
Cantecul celor de la Taxi contine elemente puternice de “semnificant” care creaza “semnificat” (denotatie/conotatie in semiotica mai avansata a lui Barth). Iar publicul – pro sau contra catedralei – a avut “cheia”. Cheia se chema chiar “catedrala” in constructie.
“Poetul” (daca e poezie cantata e compusa de un poet, nu?), se plimba prin catedrala, prin toate incaperile ei, merge cu liftul (sigur viseaza, lifturile nu exista inca) si nu-l gaseste pe Dumnezeu. Dupa aia merge pe strada si gaseste pe la Victoriei o biserica de lemn, mica, in care il gaseste pe Dumnezeu ca sa conchida: “Dumnezeu iubeste lemnul si spatiile mici”.
Daca acest cantec s-ar fi limitat la a spune “Dumnezeu iubeste lemnul si spatiile mici “arunci ar fi fost o poezie cantata, pur si simplu. Pentru ca nu ar fi creat “semnificat”, “sens” palpabil. Si criticabil, in cazul textului de care vorbim.
Poezia se judeca cu alte mijloace decat cu cele cu care se analizeaza comunicarea si creaza un altfel de ”semnificat”, transcedental chiar in sens kantian, daca doriti. Daca nu facea referire la un obiect palpabil, stiut de toti, criticat sau adorat, abia atunci cantecul ar fi fost o “poezie cantata” si ar fi putut avea, eventual, semnificatul dorit de autori: smerenie, modestie.
Dar, facand trimitere directa la catedrala care este o cladire in constructie, foarte controversata, a creat un semnificat propriu comunicarii comune, nu poeziei. Iata unul posibil: daca Dumnezeu iubeste lemnul si spatiile mici, asta inseamna ca o catedrala mare si din piatra il ofenseaza pe Dumnezeu. Prin urmare, cei care construiesc catedrala sunt niste ticalosi care nu doar il ofenseaza pe Dumnezeu, dar mai si fura bani din buget in scop pur personal si de grup delicvent. Sau dimpotriva: ateii si aliatii lor pagani, favorabili imigrantilor musulmani, se ascund sub cuvantul <smerenie> ca sa impiedice constructia catedralei, simbolul eternitatii noastre ortodoxe pe acest pamant.
Acest semnificat complet opus a fost creat in sanul unei comunitati care isi spune <credincioasa>. Chiar autorii cantecului se jura ca sunt credinciosi si, iata, au intrat in conflict cu alti credinciosi care sunt de alta parere. Nu cu ateii.
Hai sa vedem exemple de “poezie cantata”:
“Voiam sa pleci, voiam si sa ramai/ai ascultat de gandul cel dintai/nu te oprise gandul fara glas/De ce-ai plecat, de ce-ai mai fi ramas?” (“De ce-ai plecat”, de Arghezi, cantata de Tudor Gheorghe).
“Ne-om aminti candva tarziu de-aceasta intamplare simpla/De-aceasta banca unde stam/Tampla fierbinte langa tampla. /De pe stamine de alun/Din plopii albi se cerne jarul/Orice -nceput se vrea fecund/Risipei se deda Florarul.”, (“Risipei se deda Florarul “, de Blaga, cantata de Nicu Alifantis).
Acestea sunt “poezii cantate”. De ce nu provoaca ele furie, ci, eventual, nostalgie, reverie, visare, regrete tacute, zambete sau doar exclamatii <ah, ce frumos!>? Pentru ca nu provoaca “semnificat” cotidian. Ele nu sunt comunicare cotidiana, ci arta; arta care creaza un altfel de semnificat (pe care si dvs puteti sa-l creati dupa plac: durere si neputinta in fata trecerii timpului, amaraciune in fata dragostei care nu dureaza).
Autorii “poeziei cantate” de care vorbim au determinat insa crearea unui “semnificat” ce tine de sfera comunicarii publice, in vreme ce si-ar fi dorit, dupa cum sustin, ca poezia lor sa fie tratat cu masura necantarita a comunicarii poetice.
Cei de la Pink Floyd au creat cu zeci de ani in urma o monumentala poezie militanta, “Zidul”. Nu-mi aduc aminte sa fi aratat ei cu degetul Zidul Berlinului dar toti stim despre ce vorbeau: (Hei tu, de acolo, din frig/Insingurat, îmbătranind/Poti sa ma simti?/Hei tu, care bântui pe coridoare/Cu picioarele roase de durere si cu zâmbetul ofilit/Poti sa ma simti?/Hei tu!/Nu-i lasa sa îngroape lumina!/Nu renunata fara lupta!).
Este o superba poezie cantata, cu un semnificant clar si un semnificat clar, ce tine de sfera comunicarii publice. Si, totusi, este poezie. De ce? Pentru ca e asumata. Pentru ca identifica un rau si impinge spre o speranta. Comunicare publica cu mijloacele poeziei.
De ce poezia celor de la Taxi nu poate fi nici macar poezie militanta? Pentru ca nu este asumata ca atare. Pentru ca nu identifica raul in catedrala asa cum Pink Floyd identifica raul în Zid (care inseamna despartire, durere, moarte, etc.).
Daca poezie nu e pentru ca semnficatul este identificat de receptor intr-o cladire oarecare nu intr-o zona transcedentala, daca poezi programatica/contestatara/angajată nu e pentru ca nu e asumata ca atare, atunci ce e?
O imensa greseala de comunicare.
Cu totii am mers la munte. Stim semnele de pe copaci care ne indica cararile. Ce ar insemna daca ele ar fi inscriptionate incorect pe copaci?
In “Scrisoarea a treia” a lui Eminescu exista acel dialog pe care il invatam la scoala:
- Ce vrei tu?
- Noi? Buna pace. Si de n-o fi cu banat…
Practic, aici, ca in orice situatie de viata, cel care intreaba cere “cheia” comunicarii. Are in fata “semnificantul” si cere “cheia” pentru a construi un “semnificat”. In momentul in care obtine cheia si construieste semnificatul, urmeza, cum ne aducem aminte, descrierea: “La un semn deschisa-i calea si se-apropie de cort/Un batran atat de simplu, dupa vorba, dupa port.
Haide sa facem un exercitiu ludic. Cum credeti ca ar fi decurs lucrurile daca, in loc sa raspunda “buna pace”, solul ar fi spus: “Am venit sa-l omoram pe sultan”?
Spun toate astea pentru a arata cat de fundamental este in viata sa transmitem corect mesajele. Cat de fundamentala este comunicarea. Civilizatiile nu ar fi posibile, nu ar fi fost posibile, daca emitatorul nu i-ar oferire receptorului cheia corecta pentru a construi un semnificat.
Cine e vinovat ca poezia celor de la Taxi nu a fost inteleasa precum si-au dorit autorii? Pai chiar autorii, nu publicul contestatar. Intentia lor a fost buna (sa transmita un indemn la modestie), dar comunicarea a fost dezastruoasa. Nu au oferit cheia cea buna si atunci receptorul a constuit “semnificatul” pe care il stim.
Exemplul cu trupa Taxi este la îndemana pentru ca a provocat reactii, dar nu a facut sa tremure fundamentul societatii. Peste o luna vom uita. Ce te faci însa in alte situatii importante nu pentru credinciosi/necredinciosi, ci pentru toti?
Legea darii in plata este un exemplu de cat de monstruasa poate fi lipsa de stiinta a comunicarii.
In “Vitelul de aur” (Ilf si Petrov) autorii povestesc cu un haz nebun cum un mare sef venit sa inaugureze o statie de tramvai ii avertizeaza pe cei prezenti: “Tovarasi, situatia internationala e grava!”
Dar noi am depasit epoca lui Ilf si Petrov, vreau sa cred.
