Opinii

Avertisment fără precedent. Cristian Popa, membru în CA al BNR: Ne jucăm cu focul. Avem o criză de sănătate publica, o criză economică şi riscăm să aprindem o criza a datoriei publice

Avertisment fără precedent. Cristian Popa, membru în...

Autor: Ştefan Stan

17.08.2020, 19:32 14282

Cristian Popa, membru în CA al BNR, spune că Avem o criză de sănătate publica, o criză economică şi riscăm să aprindem o criza a datoriei publice, potrivit unei opinii publicată pe pagina personală de Facebook. Cristian Popa menţionează că opinia nu reprezintă poziţia BNR sau CFA. 

El susţine că moţiunea de cenzură pregătită ar reduce semnificativ capacitatea Guvernului de a evita o creştere masivă a cheltuielilor publice, şi avertizează că, dacă va trece, moţiunea ar lua dreptul Guvernului de a da Ordonanţe de Urgenţă (OuG), iar fără ele la 1 septembrie costurile cu pensiile cresc cu 40%, ceea ce se traduce într-un impact bugetar de 6 miliarde de euro doar în 2021. 

”Fără modificarea legislaţiei actuale, la câteva zile după 1 septembrie România va fi retrogradata de agenţiile de rating la categoria junk/nerecomandat pentru investiţii iar costurile de finanţare ale României ar creşte semnificativ. Nu este o predicţie, este o certitudine, este o observaţie de bun simţ economic”, spune el.

 

Vedeţi mai jos opinia integrală:

Ne jucăm cu focul.

Avem o criză de sănătate publica, o criză economică şi riscăm să aprindem una nouă: o criza a datoriei publice. Punând ultimele ştiri în context este ca şi cum ne jucăm cu chibriturile pe întuneric într-un depozit de benzină.

Prin context mă refer la moţiunea de cenzură care ar reduce semnificativ capacitatea Guvernului de a evita o creştere masivă a cheltuielilor publice. Astfel, odată trecută, moţiunea de cenzură ar lua dreptul Guvernului de a da Ordonanţe de Urgenţă (OuG), iar fără ele la 1 septembrie costurile cu pensiile cresc cu 40%, ceea ce se traduce într-un impact bugetar de 6 miliarde de euro doar în 2021. Odată acordate, aceste drepturi de pensie nu mai pot fi luate înapoi. Şi nu, nu cred că guvernarea şi legiferarea prin ordonanţe de urgenţă este un lucru sănătos, pentru asta avem Parlament; însă în plină pandemie, şi în contextul în care doar aşa putem evita situaţii mult mai dificile le pot accepta agilitatea din punct de vedere legal.

Trebuie spus de la început foarte clar şi răspicat: fără modificarea legislaţiei actuale, la câteva zile după 1 septembrie România va fi retrogradata de agenţiile de rating la categoria junk/nerecomandat pentru investiţii iar costurile de finanţare ale României ar creşte semnificativ. Nu este o predicţie, este o certitudine, este o observaţie de bun simţ economic. Costul de finanţare al României ar creşte semnificativ, iar finanţarea s-ar obţine din ce în ce mai dificil, pentru că am deveni un debitor riscant, cu riscuri în creştere în ceea ce priveşte capacitatea de rambursare. Ar însemna şi presiuni pe curs, pentru că în timp ce unii finanţatori doar vor creşte dobânzile la care accepta să împrumute România alţii vor căuta să „fugă” de noi, vor căuta să îşi vândă repede deţinerile actuale de active locale (inclusiv titluri de stat) şi să îşi schimbe leii pe valută, pentru a investi în alte ţâri cu perspective mai bune. Şi asta nu pentru că sunt oameni răi, ci pentru că România ar deveni o ţară riscantă, o ţară sub-investment grade, deci nerecomandată investiţiilor. Unii ar putea fi chiar forţaţi să îşi vândă activele şi să iasă din România, pentru că reglementările prudenţiale aplicabile le pot cere să investească doar în active cu rating minim „investment grade”, deci nu în România retrogradata (ne putem gândi la un fond de pensii din Europa de vest de exemplu).

Poate vă întrebaţi de ce, ce treabă are ce facem noi cu banii atât timp cât plătim dobânzile la timp. Vin cu perspectiva unui fost investitor, fost manager de investiţii al unui fond mare de pensii private care investea în active locale, majoritar titluri de stat, dar si in afara tarii, ştiu cum gândeam atunci şi cum gândeau alţi investitori ca noi.

Datoria publică a României era de aproximativ 35% din PIB înainte de începerea pandemiei, odată cu creşterea cheltuielilor sanitare şi a celor de sprijin pentru protejarea locurilor de muncă şi odată cu scăderea economiei şi a veniturilor bugetare, deficitul a explodat: ultima rectificare arată 8,6% deficit anul acesta. Pe această direcţie ce era 35% va ajunge la peste 50% în 2-3 ani iar cu legislaţia actuală privind creşterea pensiilor ar fi o chestiune de timp până ar trece de 60%. Pieţele nu ne vor permite să ne îndatorăm fără limită. Abordarea investitorilor este simplă: dacă avem capacitate să le returnăm împrumuturile “fără emoţii” ne finanţează, dacă nu, nu. Iar dacă pare că suntem la mijloc, deci am putea rambursa dar cu ceva emoţii (avem capacitate de rambursare dar mică sau în scădere) atunci vor cere dobânzi pe măsura, mari, pentru că îşi asumă riscuri. Iar adevărul este că fără a fi siguri de capacitatea lor de rambursare nici noi nu prea ne-am împrumuta cunoscuţii.

Şi se mai uită la ceva investitorii: la sănătatea bugetului public şi la cât de repede pot fi corectate deficitele. Ponderea cheltuielilor publice fixe în total venituri al statului era anul trecut de 84%! Deci 84% din cheltuieli nu sunt în controlul statului pentru că fie se numesc salarii ale bugetarilor fie se numesc pensii şi ambele nu pot fi reduse. Cu legislaţia actuală ponderea ar continua să crească, putându-se ajunge rapid în situaţia în care Statul să nu îşi poată acoperi cheltuielile fixe din venituri, deci să nu poată funcţiona fără împrumuturi, chiar şi cu investiţii zero, ceea ce este absurd. România trebuie nu doar să aibă şi să exercite capacitatea de a redresa problemele structurale ale finanţelor publice dar trebuie şi să convingă finanţatorii de asta, altfel aceştia ne vor evita, vor investi în altă parte a lumii, împrumutând târî credibile.

Când vine vorba de sănătatea bugetului public putem face o paralelă interesantă cu bugetul personal: 31,7% din PIB au fost veniturile statului anul trecut. Anul acesta, la ultima rectificare, ne uităm spre un deficit de 8,6% din PIB, deci împrumuturile sunt 27% din venituri (8,6% raportat la 31,7%, sau cât se împrumuta statul peste venituri) iar la acestea se adaugă plata împrumuturilor din trecut, care trebuie şi ele plătite. Dacă am aplica acelaşi calcul la nivel personal, la un salariu de 3500 de lei (să zicem), lunar am împrumuta 950 de lei, lună de lună. Asta doar pentru a acoperi cheltuielile lunare. Ar trebui să facem şi alte credite noi, pentru plata creditelor contractate în lunile şi anii trecuţi, refinanţări să le spunem. Este ca şi cum am trăi 100 de zile pe an doar pe datorie. Nu sună şi nu este, sustenabil deloc, n-am reuşi să o ducem foarte mult astfel, însă exact aceasta este situaţia bugetului public.

Mai trebuie să subliniez un lucru foarte important: îmi doresc pensii decente pentru părinţii şi bunicii noştri, şi-au adus contribuţia, şi-au plătit partea şi au construit ţara, cu bune şi cu rele, însă ce înseamnă decent? De ce 40% creştere şi nu 80%? sau 10%? A existat o discuţie serioasă pe acest subiect? Desigur că ar fi frumos ca seniorii noştri să aibă pensii ca în Germania sau Italia, însă una este să iţi doreşti alta este să iţi permiţi, ne-am permite oare? Din păcate eu nu îmi aduc aminte de o asemenea discuţie.

Mai trebuie şi echilibru, pentru că (mai) mulţi bani la pensii înseamnă (mai) puţini bani la educaţie, la sănătate, la autostrăzi şi fără ele tinerii vor pleca în străinătate, rămânând întrebarea de unde vor veni aceşti bani dacă din contribuţiile tinerilor/celor apţi de muncă nu? Şi bătrânii merg la spital, şi îşi vor nepoţii sănătoşi, educaţi şi nu plecaţi în Spania. Iar sistemul public nu este un sistem cu acumulare, nu are bani puşi deoparte pentru plata pensiilor din viitor (cum fac pensiile private) ci transfera contribuţiile angajaţilor actuali, lună de lună, pensionarilor actuali. Deci în discuţia (ipotetică dar necesară) de mai sus ar trebui să amintim şi demografia, emigraţia şi îmbătrânirea populaţiei dar si eficienta, mai ridicata in opinia mea, a unui sistem privat de pensii cu acumulare, cu care poate am avea o sansa mai buna la “pensii ca in străinătate”.

In ultimii 1-2 ani a tot apărut întrebarea dacă există bani pentru creşterea pensiilor: deficit înseamnă că eşti pe minus, că trebuie să împrumuţi, iar deficitul României nu doar că există, dar este nesustenabil de mare iar Casa de Pensii este şi ea tot pe deficit. Există deci bani?

Sistemul public de pensii nu este sustenabil, nu era nici înainte de pandemie, însă cu atât nu este nici acum: cu creşteri de beneficii şi contribuţii mai scăzute (da, economia privată suferă, rata şomajului este aşteptată să crească deci mai putini angajaţi şi mai puţine contribuţii) dezechilibrul acestuia este în creştere.

Blocând dreptul Guvernului de a da OuG-uri, prin moţiune de cenzură, decidenţii politici elimina orice posibilitate de ajustare a creşterii punctului de pensie la mai puţin de 40%, punând economia românească pe o traiectorie foarte periculoasă, costisitoare şi plină de riscuri, unele numite mai sus, generând dezechilibre majore, greu, dureros şi obligatoriu de corectat în anii ce vin şi aducând riscuri asupra stabilităţii financiare. Forţele politice ar trebui să coopereze pentru evitarea unui asemenea scenariu însă realitatea electorala este că tocmai ele ne-au adus în aceasta situaţie.

Există desigur o ultima posibilitate, a unui sprint între moţiune şi OuG, urmând ca pe 31 august să vedem dacă un potenţial OuG dat înaintea moţiunii încă „stă în picioare” şi nu este invalidat de Parlament.

Pentru mine este foarte clar: ne jucăm cu focul! periculos chiar. Rămâne doar întrebarea dacă ne vom reveni la raţiune sau vom scăpa chibritul aprins pe jos, de asta depinde viitorul acestei ţări.

Cristian I. Popa, CFA este membru al Consiliului de administraţie al BNR şi membru al Consiliului Asociaţiei CFA România.

Opinia prezentă îi aparţine autorului şi nu reprezintă poziţia BNR sau CFA.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO