Opinii

Adrian Vasilescu, BNR: Liber să alegi

Adrian Vasilescu, BNR: Liber să alegi

Autor: Adrian Vasilescu

28.01.2015, 00:04 1289

Titlul comentariului de azi l-am împrumutat. Este titlul cărţii celebre a unuia dintre cei mai importanţi susţinători ai economiei de piaţă, regretatul Milton Friedman, pe care a scris-o în colaborare cu soţia sa Rose Friedman. Am împrumutat titlul fiindcă, în opinia mea, cartea amintită înfăţişează magistral legătura puternică ce s-a statornicit, de-a lungul timpului, între libertate şi bunăstare. Iar în comentariul de faţă plec tocmai de la această legătură istorică, pe care o văd însă ignorată în actualele dezbateri din societatea românească privind efectele scumpirii excesive a francului elveţian. Şi văd cum, pe măsură ce se înteţeşte dezbaterea şi intervin noi înscrieri la cuvânt, prinde tot mai mult contur un laitmotiv. O întrebare ce se repetă şi se tot repetă: „De ce, înainte de criză, Banca Naţională n-a oprit creditarea în franci elveţieni?“…

Voi răspunde în clar la această întrebare. Cu argumente. Ca să fiu însă mai bine înţeles, voi relata o întâmplare pe care o socotesc extrem de semnificativă, din toamna anului 1985. Mă aflam în documentare, ca jurnalist, în ţara dimineţilor liniştite, cum era alintată în presa vremii Coreea de Nord. Şi era dimineaţă. Sub ochii mei se petrecea un miracol. Pretutindeni, în Coreea de Nord, în clădirile publice – întreprinderi, instituţii, şcoli, ministere etc. – trona câte un exemplar din ceea ce toată lumea numea tabloul oficial. Iubitul conducător Kim Ir Sen era înconjurat de popor: bărbaţi şi femei din toate straturile sociale. Un tablou cu tonuri întunecate, toţi cei din cadru purtând singura îmbrăcăminte admisă şi oficial şi neoficial: o tunică încheiată până sub bărbie. Nicio libertate de alegere. Eram de două săptămâni în Coreea de Nord şi privisem de sute de ori acest tablou. Şi iată că, în dimineaţa amintită, oamenii s-au trezit uluiţi în faţa unui alt tablou oficial. Schimbarea fusese făcută, peste noapte, în toată ţara. În imaginea nouă, tunică purta doar Kim Ir Sen; toţi ceilalţi purtau îmbrăcăminte diversificată – femei cu rochii în diferite culori, multe înflorate, bărbaţi cu costume, unii cu cravate, alţii cu gulerul răsfrânt. Semnificaţia fiindu-le explicată oamenilor de către propagandiştii partidului: „Aveţi libertate de alegere“. În ochii oamenilor citeam o bucurie discretă. Deşi ştiau că, pe stradă, va mai trece timp până se va schimba tabloul. Oamenii aveau prea puţini bani, magazinele puteau fi numărate pe degete, iar mărfurile erau de asemenea prea puţine.

Şi acum să ne imaginăm un alt tablou: România tranziţiei. Era în firea lucrurilor ca populaţia să-şi dorească să trăiască bine. Să-şi dorească să consume mai mult. E o legitate care acţionează ca tendinţă. Dacă ar fi altfel, ar fi dramatic. Oamenii s-ar moleşi, ar munci mai puţin, ar fi mai puţin inventivi, mai puţin performanţi, fiindcă n-ar avea nevoie să câştige mai mult. Dar dorinţa era una şi putinţa alta. Fiindcă societatea românească avea de rezolvat, repede, câteva probleme ce o ţineau în loc: să potolească inflaţia galopantă, să înlăture obstacolele la intrarea şi ieşirea din piaţă, să îmbunătăţească mediul de afaceri şi să asigure norme care să însănătoşească creditarea. Fără vreun temei să ne fi legănat atunci în iluzia că vom face cumva şi vom bifa ca rezolvate probleme încă departe de a fi rezolvate. Pe parcursul celor şapte ani dinaintea aderării, din ianuarie 2000 şi până în decembrie 2006, scepticismul românesc s-a manifestat vulcanic, în diferite chipuri şi pe multiple voci. De la preziceri catastrofice, potrivit cărora vom rata aderarea, până la propuneri fals prudente de a cere singuri amânarea intrării în Uniunea Europeană. Toate aceste voci au tăcut dintr-o dată, la 1 ianuarie 2007, când România chiar a devenit ţară membră a Uniunii Europene. În tot acest timp, pe fondul valurilor de valută ce intrau în ţară şi al intensificării creditării, populaţia a simţit, în viaţa de toate zilele, că începând din 2000, timp de opt ani, creşterea economică a luat locul descreşterii, iar dezinflaţia a luat locul inflaţiei. Normal, veniturile au crescut. Şi bunăstarea a crescut, pe fondul liberalizării creditării. Începutul fusese făcut. Oamenii nu doar că aveau nevoie de case, de îmbrăcăminte, de hrană, de multe alte lucruri; le puteau chiar obţine. Dacă nu potrivit nevoilor şi dorinţelor, cât timp în economie nu circulau, în cantităţi optime, bani pentru afaceri, măcar în cantităţi care să fie semnalul unui nou mod de viaţă. Iar Banca Naţională a reglementat creditarea fără să blocheze accesul la credite. Ca să nu blocheze creşterea economică.

Să ne imaginăm însă că între membrii Consiliului de Administraţie al BNR s-ar fi găsit cinci care să facă o majoritate şi să impună o decizie: oprirea creditelor în franci elveţieni. Poate şi a altor credite. Întunecând tabloul. Credeţi că puteau să facă aşa ceva? Ei bine, nu. Fiindcă nu-i lăsa legea. Uniunea Europeană a avut grijă să ceară Parlamentului României, cu doi ani înainte de aderare, să schimbe legile bancare. Ca să asigure libera circulaţie a capitalului, fără de care nu ne-am fi putut alinia Uniunii Europene şi regulilor economiei de piaţă.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO