Recuperarea celor 12 procente pierdute de creşterea economică în aprilie–iunie anul trecut deşi vizibilă, se miscă încet. A intervenit însă, într-o măsură considerabilă, un factor compensator. Şi asta în împrejurări în care foarfecele crizei actuale au tăiat şi taie în continuare venituri.
Compensaţia a venit de acolo de unde puţini se aşteptau, de la inflaţie. Şi iată cum, la noi, inflaţia ocupând acum locul cel mai bun în topul celor 27 de ţări ale Uniunii Europene, se mişcă mai încet decât câştigurile. Şi, cu deosebire, a încetat să mai muşte din venitul real, indicator care se calculează prin raportarea dinamicii veniturilor populaţiei la rata inflaţiei.
Cum am ajuns aici? Şi de unde am plecat? Doi ani şi opt luni, din octombrie 2017 şi până în vara lui 2020, cât timp ne-a bătut vântul unui galop al preţurilor stârnit de o decizie neinspirată a autorităţii responsabile cu reglementarea tarifelor în domeniul energiei, dinamica inflaţiei era o temă de zi cu zi în spaţiul public. Iar când, în mai 2018, creşterea preţurilor a atins vârful cel mai de sus, rata inflaţiei urcând la 5,41 la sută, cea mai mare din întreaga Uniune Europeană, dezbaterea publică a explodat. Şi, paradoxal, în tandem cu becurile roşii ce se aprindeau continuu, semnalând că se scumpeşte viaţa, în cercurile populiste banca centrală era criticată că ţine dobânda de politică monetară sus, în contrasens cu Fed, cu BCE, cu băncile centrale din Cehia, Polonia si Ungaria. Era pusă în discuţie o problemă spinoasă: aceea că nu era de ajuns că se scumpeau mărfurile în pieţele de consum, dar continua şi creditul bancar să fie scump. În condiţiile în care rata dobânzii de politică monetară stabilită de BNR era şi ea cea mai mare din Uniunea Europeană.
Adevărul este că toate aceste critici, făcute cu spatele la realităţile din ţară şi din Uniunea Europeană, apăsau pe o pedală extrem de riscantă. Iar dacă BNR ar fi căzut în capcană, ademenită de cântecele sirenelor, care promiteau o stare de vis cu dobânda de referinţă adusă spre zero, ce ar fi impulsionat ieftinirea creditelor, astăzi am fi avut şi cădere economică, şi cea mai mare inflaţie din Uniunea Europeană.
Cu dobânda de politică monetară spre zero, n-am fi fost deloc în consens cu Fed, cu BCE, cu alte bănci centrale, ci într-un uriaş contrasens. Pentru că, pe de o parte, cele mai multe dintre aceste bănci activau într-un mediu economic confortabil, cu deficite interne şi externe fie inexistente, fie foarte mici. Iar pe de altă parte, aproape toate aceste bănci centrale aveau nevoie stringentă de dobânzi cât mai joase, pentru că luptau fie cu deflaţii, care sunt mai periculoase decât inflaţiile galopante, fie cu inflaţii foarte mici, sub standard, între zero şi unu la sută. Cum să fi folosit armele lor, calibrate să combată deflaţii sau inflaţii sub standard, când BNR trebuia să combată cea mai mare inflaţie din Uniunea Europeană? Iar dacă Cehia, Polonia si Ungaria, mizând pe faptul că nu au bătăi de cap cu deficitele bugetare şi ale balanţelor de plăţi, cum avem noi, au neglijat tendinţele inflaţioniste şi au coborât către zero dobânzile lor de referinţă, astăzi toate trei... se confruntă cu inflaţiile cele mai mari din Uniunea Europeană.
În aceeasi măsură însă, Banca Naţională a României n-a ascultat nici de cărţile vechi, în concepţia cărora o inflaţie mare se combate cu o dobândă de politică monetară...şi mai mare! Cu alte cuvinte: cu o dobândă de politică monetară „real-pozitivă“. Reală, care să se raporteze la realitatea unei ţări care se confruntă cu o inflaţie mare; şi pozitivă, adică peste rata inflaţiei mari.
A ales însă calea care s-a dovedit cea mai bună: a refuzat să opteze pentru o dobândă de referinţă real-pozitivă, ca să nu submineze creşterea economică; şi nici să nu fie o insulă izolată, în total contrasens cu celelalte bănci centrale. Totodată, cum cele mai multe ţări europene aveau de combătut dinamici extrem de joase ale preţurilor, cu mult sub standardul de 2 la sută, care descurajau (şi descurajează) producătorii, realitate care le-a determinat în disperare de cauză să coboare dobânzile spre zero, BNR a optat pentru calea de mijloc. A combătut inflaţia mare nu cum scriu cărţile vechi, cu o dobândă real-pozitivă, ci a mers pe dobândă real-negativă.
Cu faţa, deci, la realitate, adică la inflaţia mare, dar la un nivel sub rata acestei inflaţii mari. Urmând lecţia pe care a aplicat-o ani de zile.
În mai 2018, când ciclul inflaţionist a ajuns la o rată de 5,41 la sută, acesta fiind vârful cel mai înalt, BNR a urcat dobânda la 2,50 la sută. Jumătate, deci, din rata inflaţiei. Mobilizându-şi însă, lângă rata dobânzii, întregul arsenal în confruntarea cu inflaţia. Opţiunea s-a dovedit eficientă.
Mai departe, amortizoarele inflaţiei funcţionând bine şi inflaţia coborând treptat, a coborât şi BNR, tot treptat, rata dobânzii. Până la 1,25 la sută în prezent, cea mai mică din întreaga istorie a României. O rată real-negatrivă, dar moderată. Faţă în faţă cu o rată a inflaţiei de 2,06 la sută, exact în standard, care amortizează, lângă alţi indicatori sănătoşi, dificultăţile provocate de deficite şi de căderea PIB-ului.
