În „blestematul secol XIV“, despre care Barbara Tuchman, în binecunoscuta sa carte „Oglinda îndepărtată“, scria că „fusese născut pentru nenorocire“, ciuma bubonică aruncase Europa într-o urgie greu de imaginat. Autoarea povesteşte că în octombrie 1347, în portul Messina din Sicilia, vasele comerciale genoveze intrară cu oameni morţi şi muribunzi la vâsle. Pandemia se revărsase peste întregul continent, boala era cumplită, iar cei contaminaţi mureau în cinci zile după apariţia simptomelor. Boala, tiranică, fiind însoţită de tiranie economică.
Fireşte că istoria, de-a lungul vremurilor, a mai avut de-a face cu astfel de tragedii. De la începutul secolului XX însă, până în timpul în care trăim acum, nenorociri de asemenea dimensiuni nu au mai avut loc. Iar criza actuală – o pandemie combinată cu căderi economice – nu poate fi în niciun fel asemuită cu nimic din ceea ce descrie Tuchman. Comparată însă cu crizele din 1907, 1929-1933 şi 2008-2011, actuala criză îşi impune pregnant originalitatea.
În primăvara acestui an, când criza sănătăţii publice devenise evidentă şi toată planeta a înţeles că se confruntă cu un pericol imens, se topise orice speranţă că o criză economică ar putea fi evitată. Iar acum nu ştim dacă a început cel de-al doilea val al pandemiei sau încă ne aflăm în vârful primului val. Cert este că lumea întreagă se confruntă cu două mari probleme: să apere viaţa şi sănătatea şi, totodată, să fie încetinită treptat căderea economiei în împrejurarea în care sectoare importante ale producţiei de bunuri fizice şi ale serviciilor sunt afectate de pandemie. Cu aceste două mari probleme se confruntă şi societatea românească.
Ne-am convins, în timpul care a trecut din primăvară şi până acum, în prag de iarnă, că nu doar structura consumului, afectată de distanţarea socială, de telemuncă, de şomaj şi de reducerile de venituri, dar şi structura întregii activităţi economice suferă schimbări semnificative faţă de ce a fost în anii de dinainte de pandemie. Dar, în acelaşi timp, încep să se întrevadă semne ale viitorului vieţii economice de după pandemie. Şi nu doar ale viitorului vieţii economice, ci şi ale viitorului învăţământului, activităţii ştinţifice, întregii societăţi într-o etapă ce se anunţă a fi cu pregnanţă a digitalizării.
Viitorul trebuie să fie pregătit începând de acum. Fără amânări! Totodată însă, având în vedere realităţile din acest an, trebuie să fie gestionat bine prezentul. Astfel de cerinţe apar în toate analizele care se fac şi se publică în lumea întreagă. Nu prea mai sunt secrete în privinţa direcţiilor în care trebuie să mergem. Acum totul depinde de strategiile locale.
Care sunt semnele rele ale recesiunii de care trebuie să scăpăm? Fără o ordine anume, număr câteva: bugetul, care continuă să înregistreze sold negativ; deficitul balanţei comerciale, aflat în coborâre dramatică în acest an; raportul dezordonat dintre producţie şi consum... Toate aceste semne se constituie în presiune pe creşterea economică. Lângă cererea de valută.
Sigur, valuta e mai puţină acum. Nu mai suntem în anii de dinaintea crizei ce a izbucnit în toamna lui 2008. După ce, în vara lui 2006, când în lume era boom economic iar Banca Naţională a României declarase convertibilitatea deplină a leului, întrebarea la ordinea zilei era „De unde atâta bănet?“. Prea mult flux valutar către România provoca inconfort. Atunci, în 2006, din cauza acestui „bănet“, care intra în ţară, leul a avut chiar o evoluţie spectaculoasă.
Ce făcea Banca Naţională în acea perioadă? Aş spune că a luptat din greu pentru a face „curăţenie“ în piaţă, adică se străduia să nu lase în bănci acea supralichiditate care lua amploare şi le sufoca. Treabă complicată. Căci trebuia să calculeze foarte bine, lăsând întâi piaţa să-şi spună cuvântul, pentru că de valuta asta aveau nevoie în primul rând companiile româneşti, pentru retehnologizări, investiţii, importuri, şi apoi să dea drumul pompelor de absorbţie. De aceea, BNR a trebuit să-şi delimiteze foarte bine fiecare mişcare, în conformitate cu capacitatea de absorbţie a pieţei.
Acum e invers. Valuta e mai puţină şi mai scumpă iar BNR a schimbat macazul. Suntem într-o altă etapă, la fel de complicată, dar într-un alt sens, iar banca centrală nu mai absoarbe bani din bănci, nici lei şi nici valută. Strategia, acum, e cu totul alta, principalul obiectiv fiind acela ca în sistemul bancar să fie asigurat un nivel optim de lichiditate, pentru ca atât finanţarea bugetului statului şi a companiilor din economia reală, cât şi creditarea populaţiei să curgă firesc.
