Opinii

Adrian Vasilescu, BNR: Drama socială sub cizma ideologiei

Istoria, în cei dintâi ani de după Al Doilea Război Mondial, a însemnat pentru România o suită de experienţe dure, politice, economice, sociale şi morale. Toate plătite scump!  Cel mai apăsător a fost şocul inflaţionist „sugerat“ de consilierii sovietici şi provocat efectiv de autorităţile comuniste ale vremii. Şoc al cărui rol avea să fie acela de pretext pentru două aşa-numite reforme monetare, prima la 15 august 1947 şi a doua la 26 ianuarie 1952, ce au urmărit de fapt reducerea până aproape de zero a tuturor banilor existenţi în România. Populaţia şi economia au rămas cu buzunarele goale.

Lovitura din 15 august 1947, dată cu cea mai rea intenţie, a fost bine pregătită. Ţinta fiind despărţirea radicală a societăţii româneşti de trecutul ei capitalist. Şi de economia de piaţă.

Primul pas către inflaţie a fost golirea magazinelor de la oraşe. Prin sugrumarea ofertei. Comercianţii, care erau numai cu capital privat – fiindcă naţionalizarea era pregătită în secret pentru vara lui 1948 – au fost fie împinşi către faliment şi deci scoşi din piaţă, fie li se confisca periodic marfa sub pretext că fac speculă. Asa că mărfurile nealimentare erau rarităţi şi se scumpeau continuu, la pâine, când se găsea, cozile se formau de seara, iar alte produse alimentare ajungeau în magazine în cantităţi infime. Aprovizionarea cu produse alimentare a populaţiei de la oraşe rămăsese aşadar cu o singură sursă – pieţele ţărăneşti. Dar şi aici preţurile erau în continuă urcare.

În aceste împrejurări grele, ţăranii – care aduceau în pieţele de la oraş  cam tot ce produceau – nu aveau ce să cumpere cu banii câştigaţi. Asa că au tot adunat sub saltele bani depreciaţi. Căci inflaţia galopa şi banii îşi pierdeau fără încetare din valoare. Ţăranii, care aveau o speranţă, aceea că lucrurile vor reveni în ordinea lor firească şi vor putea să cumpere pământ, au continuat să strângă bani - bancnote depreciate.

La 15 august 1947, pe neaşteptate, regimul comunist a dat lovitura de graţie. Reforma monetară a fost, în realitate, o confiscare monetară. Cei mai păgubiţi au fost ţăranii. Unei familii de ţărani nu i s-a schimbat, în bani noi, mai mult de echivalentul a cinci pâini. De fapt, toate categoriile sociale, inclusiv muncitorii, şi-au pierdut mai toţi banii. Oamenii, disperaţi, au umplut coşurile de gunoi cu bancnote ce nu mai aveau nicio valoare.

Inflaţia însă, chiar dacă nu la intensitatea de până atunci, a continuat să deprecieze banii noi deîndată ce au fost puşi în circulaţie. Naţionalizarea de la 11 iunie 1948, care a cuprins toate activele, înclusiv magazinele, n-a pus stavilă inflaţiei. Nu avea cum. Penuria de mărfuri produce legic creşteri de preţuri. Iar acum nu numai magazinele statului aveau mărfuri puţine, ci şi pieţele ţărăneşti din oraşe. Aşa că, în ianuarie 1952, a urmat încă o reformă monetară, cu scopul de a pune de acord valoarea banilor în circulaţie cu cantitatea de mărfuri din magazine si din pieţe. De această dată într-o economie de stat, de comandă, cu preţuri dictate de la centru.

Vremurile erau vitregi, curgeau greu anii obsedantului deceniu 1945 – 1955, aşa că nu doar „foştii“, cărora li se pusese eticheta de „exploatatori“, erau hăituiţi sub lozinca luptei de clasă. Numeroase alte categorii sociale au avut de suferit: intelectuali, ţărani, chiar şi muncitori. Pentru simpla suspiciune că „n-ar călca muncitoreşte“. Nici lupta pentru putere nu se încheiase, era încă multă confuzie în structurile conducerii comuniste, şi nu toţi cei ce se autointitulau comunişti autentici, adevărăţi reprezentanţi ai clasei muncitoare, obţineau şi susţinerea necesară pentru a fi fost crezuţi. Unii, dintre cei care n-au obţinut această susţinere, au plătit cu viaţa. Alţii au fost doar arestaţi, iar când opţiunile s-au schimbat au revenit în partid şi chiar au  urcat către vârf.

Atunci, în această atmosferă de teroare şi de confuzie generalizată, nu-i ardea nimănui de analize economice  şi de învăţăminte desprinse din şocurile inflaţioniste ce loviseră ţara. Mai cu seamă că exista riscul să fie catalogat antimarxist.

Manualele marxiste scriau că nivelul de trai urcă numai când scad preţurile şi nicidecum când cresc veniturile. Asta era dogma şi nimeni nu îndrăznea să susţină altfel. Reforma monetară din ianuarie 1952 a venit la pachet cu o decizie politică  privind scăderea preţurilor, posibilă în condiţiile în care multe întreprinderi au fost planificate să lucreze cu...“pierderi planificate“. Să fie, deci, rentiere ale statului. De fapt, ale altor întreprinderi care lucrau bine şi obţineau beneficii.

Viaţa e însă de regulă dinamică, a avut şi în comunism un anume dinamism şi, prin urmare, istoria nu rămâne niciodată prizoniera dogmelor unei epoci ori alta. După obsedantul deceniu a urmat o epocă de risipire a confuziei, apoi a venit dezgheţul anilor 1960. Dogmele obsedantului deceniu au fost ridiculizate public şi chiar dacă, în locul lor, au urcat pe socluri alte dogme, schimbările din acei ani au fost vizibile. S-a vorbit deschis, în acei ani, despre inflaţia din anii 1945 – 1952, stopată cu decizii privind mai mult decât îngheţarea preţurilor, pentru că s-a recurs la scăderi de preţuri. Şi care, inevitabil, au provocat pierderi întreprinderilor. Concluzia: o economie cu spatele la consumatori şi cu magazine goale aduce inflaţie.

AFACERI DE LA ZERO
Linkuri utile

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.zf.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.