Ochii noştri privesc spre anii ce vin. O idee prinde curaj: aceea că dacă vrem bunăstare în viitorul apropiat vom fi nevoiţi să forţăm creşterea economică. Cu alte cuvinte, să încercăm să obţinem producţii mai mari de bunuri fizice şi de servicii şi, în consecinţă, un plus de consum. Voci din rândurile clasei politice, flancate de opiniile unor economişti, susţin tot mai insistent că nu avem nevoie de orice fel de PIB, ci de un PIB sustenabil.
Un fapt e cert: acela că noi avem o imensă cerere de PIB. Ca să ajungem din urmă ţările de dincolo de ultimul eşalon al Uniunii Europene am avea nevoie, timp de ani buni, de un ritm mare al creşterii economice. Dar întâi şi întâi ne trebuie un PIB cu o structură nouă, cu valori adăugate care să exprime competitivitate, profit, orientare spre piaţă. Ca să adăugăm nu doar PIB, ci şi bunăstare. Şi să nu consumăm în zadar resurse. Un PIB sustenabil, deci.
Sursa poate cea mai importantă de sustenabilitate nu se va întrupa decât din mai multă muncă performantă, din mai multă competenţă, din concurenţă la sânge. Numai aşa se va putea ajunge la restabilirea adevărurilor esenţiale în economia reală. Altfel, ne vor lovi iar bolile care au măcinat mulţi ani investiţiile, producţia, consumul. Şi, mai ales, banii.
Dacă, în prezent, veniturile populaţiei fac cu greu faţă preţurilor (a căror mişcare este acum mai calmă ca oricând) motivul este acela că veniturile sunt în prea mică măsură rodul unei munci competitive, orientate cu faţa spre piaţă. Neacoperită cu eficienţă, cantitatea de muncă nu are o prea mare însemnătate. Dacă pe piaţă nu vor fi destui cumpărători care să aprecieze munca şi să poată plăti un preţ bun, de unde rentabilitate? Economia are o regulă de fier: suma încasată din vânzări să fie mai mare decât suma cheltuită în producţie. Altfel se produc... pierderi!
De venituri are nevoie şi statul. Ce sursă sustenabilă de bani are statul? Bugetul, desigur. Ca această sursă să fie sustenabilă se impun două condiţii. Ambele obligatorii. Prima: deficitul bugetar să nu mai crească, pentru că ar submina poziţia României în Uniunea Europeană. A doua: cheltuielile să nu mai scadă, pentru a nu afecta nu doar salariile bugetare, pensiile, ajutoarele sociale, ci şi investiţiile. Ceea ce înseamnă că rămâne un singur teren de manevră: capitolul de venituri. Să vedem, deci, cum pot fi înmulţite sursele de venituri. Taxa pe valoarea adăugată e aplicată pe tot ce cumpărăm, de la jucăriile pentru copii până la automobile şi obiecte de lux. Greu de crezut că actuala cotă, de 24 la sută, va putea să mai crească. Aşa că din TVA vor fi obţinuţi bani mai mulţi numai dacă se va vinde mai mult şi se va cumpăra mai mult. Impozitele pe salarii, aplicate tuturor celor care sunt plătiţi la vedere pentru munca lor, pot aduce şi ele bani mulţi. Dar nu prin creşterea cotelor, ci prin mărirea câştigurilor. Şi a numărului de salariaţi. Impozitele calculate pentru pensiile mari vor aduce bani mai mulţi la buget numai dacă vor fi mai multe pensii mari. Impozitele pe profit, pe care le încasează statul din ce s-a realizat în economie – diferenţa putând fi repartizată pentru rezerve şi provizioane obligatorii, pentru investiţii, pentru dividende şi pentru premierea salariaţilor – ar putea aduce bani mulţi numai dacă vom avea cifre de afaceri mai mari şi mai multă valoare adăugată. Iată însă că, deocamdată, economia nu-i aptă să alimenteze substanţial bugetul. Fiindcă, la noi, sunt încă prea multe companii ce se menţin pe linia de plutire, cu o eficienţă modestă a muncii, cu creşteri mari ale costurilor de producţie şi cu o competitivitate aflată la mare depărtare de exigenţele secolului XX într-o lume care se zbate să iasă din criză.
Dacă vrem într-adevăr să câştigăm cursa bunăstării în viitorul apropiat, va trebui să ne intre bine în cap că avem de rezolvat trei probleme grele: eficienţa economică, productivitatea muncii şi lucrul bine făcut. Dacă nu vor fi cucerite aceste redute, nu va fi schimbat nici standardul de viaţă.
