Caută doar în titlu
Opinii

Adrian Vasilescu, BNR: BANCOREX şi-a pierdut numele în 1999...dar a scăpat de faliment (1)

În ultimul deceniu al veacului trecut – ce a coincis cu primul deceniu al noii istorii a ţării, de după decembrie 1989 – BANCOREX, o bancă mare şi puternică, a fost zguduită de trei seisme financiare. Consecinţe? Aceasă instituţie bancară, ce a făcut istorie atât înainte, cât şi după decembrie 1989, s-a aflat de trei ori în pragul falimentului, fiind salvată de fiecare dată de Banca Naţională.

Vinerea trecută, în ZF, am publicat comentariul intitulat „Creşterea şi descreşterea Bancorex văzută cu ochii unui jurnalist“, în care am analizat pe larg primele două episoade, de la începutul şi de la jumătatea deceniului 1990-1999, când  această bancă „prea mare ca să cadă“ a fost în pericol să cadă. Şi cum, în ambele momente, a fost salvată de Banca Naţională. De această dată voi analiza cel de-al treilea episode, doar amintit în  comentariul de vineri, din anii 1997-1999, când Bancorex şi-a pierdut numele, care a fost şters din registrele contabile, dar a fost din nou salvată de Banca Naţională.

Desigur, toate aceste trei episoade îşi au cauze şi în erorile de strategie, deseori conjugate  cu manifestări de trufie, îndeosebi în politica de creditare, ce au adus deseori această importantă bancă în situaţii dificile. Dar o analiză corectă a curgerii lucrurilor, în anii grei 1990-1999, cu un apel riguros la documentele timpului, aflate acum în arhive, scot în evidenţă adevărul incontestabil că toate aceste cauze, ce nu pot fi negate, nu aveau forţa să aducă Bancorex, în zece ani, de trei ori în pericol de faliment. Cauzele fundamentale, specifice nu doar vieţii economice din acel timp, ci şi realităţilor social-politice, ambele cu rădăcini puternice în evenimentele din anii 1981-1989, se regăsesc tocmai în fenomenele şi procesele cu care societatea românească s-a confruntat atunci. Desele situaţii în care Bancorex s-a văzut nevoită să dea credite garantate cu furnale sau cu alte active dezafectate, ori să finanţeze, forţată de legi speciale, importurile de petrol, consumul de energie şi alte consumuri ale populaţiei, i-au produs pierderi ireparabile. Şi, mai presus de toate, în condiţiile arătate, ce bancă din lumea asta şi-ar fi menţinut echilibrul  când din cei zece ani invocaţi timp de şase ani ţara a fost în recesiune. În câteva momente chiar în depresiune.

Pe la sfârşitul anului 1996, înainte de Crăciun,  umblau  vorbe că BNR va scăpa din mână cursul şi că leul va cunoaşte o depreciere cumplită. Cu această idee în cap, multor operatori de pe piaţa valutară li s-a părut firesc să accepte cursuri care să exprime o depreciere accelerată a valorii monedei naţionale, în raport cu dolarul. Mulţi s-au grăbit să facă schimburi la cursuri excentrice. S-a produs însă mişcarea de pendul: cursul dolarului a urcat prea sus, de unde a căzut cu viteză. BNR anticipase această realitate şi-şi făcuse publică poziţia. Şi a avut dreptate. Cert este că Banca Naţională, începând din februarie ’97, a strâns şurubul la bani: viteza de creştere a masei monetare s-a situat sub viteza de creştere a inflaţiei. În martie ‘97, când s-a ajuns la cel mai înalt vârf inflaţionist, în imagine răsturnată s-a plasat vârful mişcării masei banilor, care a atins nivelul cel mai de jos. În acest fel, nu numai că BNR a putut să evite superinflaţia, dar a obţinut şi o încetinire simţitoare a creşterii preţurilor. Aşadar, după ce în martie ’97 ne-am confruntat cu vârful inflaţionist cel mai înalt din întreaga perioadă a tranziţiei, de 30,7 la sută, în iulie ’97 inflaţia coborâse până la  cel mai de jos nivel: 0,7 la sută. La Banca Naţională avem certitudinea că nu vom pierde rezerva, cum se prevestea, că piaţa valutară nu se va destabiliza, şi nici convertibilitatea nu va fi suspendată.

Pentru BNR lucrurile erau clare: avea să se angajeze într-un război dur, cu forţe interne şi externe.  Duşmanul cel mai periculos fiind  neîncrederea în capacitatea ţării de a rambursa integral datoria externă ce avea să fie scadentă în 1999. Şi mai era un motiv de îngrijorare: băncile cu probleme.

Banca Albina a fost unul dintre cazuri. După ce Banca Naţională a României i-a ridicat licenţa de funcţionare, în baza prevederilor legii, Banca Albina a  fost declarată în stare de faliment de către instanţa judecătorească. Depozitele în lei şi valută ale populaţiei au fost însă acoperite de către Fondul de Garantare a Depozitelor, potrivit legislaţiei în vigoare. La Bankcoop, situaţia a fost agravată de presiunea la care banca a fost supusă din partea deponenţilor. Un timp a făcut plăţi, dar numai în anumite limite – din cauza problemelor de lichiditate. Apoi plăţile au fost oprite. O încercare de redresare prin majorarea capitalului social a eşuat. În final, banca a fost declarată în faliment. Depozitele populaţiei au fost  acoperite tot de către Fondul de Garantare. Am dat două exemple. Au fost şi altele. Nu însă atât de multe cum s-a exagerat. Şi cum continuă să se exagereze.

Desigur, cazul cel mai grav a fost  Bancorex. Dar şi aici  depozitele în lei şi valută ale populaţiei, rămase după retragerile din martie şi aprilie ’99, au fost transferate la Banca Comercială Română şi acoperite cu titluri de stat, fiind în deplină siguranţă. Depunătorii nu au pierdut nici un leu şi nici un dolar. În cele din urmă, s-a produs un proces de fuziune prin absorbţie între Banca Comercială Română şi Bancorex, la care mă voi referi pe larg în comentariul de miercurea viitoare.

La Banca Agricolă, procesul de restructurare era  prevăzut în programul convenit de autorităţile române cu Banca Mondială. Banca urma să  fie privatizată, a şi fost, iar procesul de privatizare a rezolvat situaţia băncilor si a depozitelor.

În cea mai mare parte, creditele  neperformante din sistemul bancar  erau concentrate la băncile care au avut probleme. Dacă excludem aceste bănci, proporţia creditelor neperformante în totalul creditelor acordate la nivelul sistemului bancar românesc nu depăşea

20 la sută din activele totale. Banca Naţională este preocupată de asanarea sistemului bancar românesc. Avea în vedere, cu deosebire, întărirea supravegherii bancare şi asigurarea stabilităţii sistemului financiar, consolidarea poziţiei şi rolului Fondului de Garantare a Depozitelor, creşterea transparenţei acti­vităţii bancare, majorarea capitalului minim necesar funcţionării unei bănci. Toate aceste preocupări au fost incluse între criteriile de performanţă pentru anul 2000.

 
AFACERI DE LA ZERO
Linkuri utile

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.zf.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.