Un articol important din Legea nr. 241/2005 („Legea evaziunii fiscale”), şi anume art. 10, face actualmente obiectul unui proiect legislativ (PL-x 354/2018), aflat în dezbatere pe rolul Camerei Deputaţilor, for decizional. Textul propus, aşa cum a fost el inclus în raportul emis de Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi la data de 9 octombrie 2018, ar avea următorul conţinut:
„(1) În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul va acoperi integral prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, se va dispune, o singură dată, renunţarea la urmărirea penală.
(1¹) În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă, în cursul judecăţii până la terminarea cercetării judecătoreşti, inculpatul va acoperi integral prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, instanţa va dispune, o singură dată, pedeapsa amenzii penale.
(1²) În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă este stabilită prin hotărâre judecătorească obligaţia inculpatului de a acoperi în termen de un an de la pronunţarea sentinţei, prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, instanţa poate dispune, o singură dată, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. În situaţia în care condamnatul nu acoperă suma dispusă în termenul stabilit, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se va transforma în pedeapsa închisorii cu executare.
(13) În cazul în care mărimea evaziunii fiscale prevăzută la art.8 şi 9 justifică o astfel de măsură, instanţa poate dispune acoperirea sumelor prevăzute la alineatele precedente într-un interval de 1-3 ani, neplata acestora având urmările prevăzute în alineatul precedent.”
Nu discutăm despre erorile de fond sau formă, care vor fi, cel mai probabil, îndreptate pe parcursul procedurilor parlamentare, ca de exemplu soluţia de renunţare la urmărirea penală în ipoteza în care prejudiciul este acoperit după terminarea fazei urmăririi penale reglementată în alin. (1) al formei propuse.
Ceea ce şochează, însă, la acest proiect este lipsa totală de interes pentru situaţiile, des întâlnite, în care mai mulţi inculpaţi sunt acuzaţi sau trimişi în judecată pentru aceeaşi infracţiune de evaziune fiscală, precum şi cele în care „prejudiciul” din dosarul penal este în acelaşi timp şi obligaţie fiscală a unui contribuabil fără nicio calitate în procedura penală respectivă şi care, mai mult, achită această obligaţie conform titlurilor de creanţă emise în materie fiscală. De fapt, astfel de cazuri constituie regula, iar modificările propuse nu rezolvă nicidecum problemele ce derivă din vidul legislativ legat de această chestiune.
Să luăm, cu titlu de exemplu, următoarea situaţie:
Trei persoane sunt acuzate de săvârşirea unei fapte prevăzute de art. 8 sau art. 9 din Legea evaziunii fiscale, acestea având calitatea de „inculpaţi” în sensul legii penale. Astfel, nu există nicio dispoziţie care să prevadă modalitatea prin care vor achita sumele cu titlu de prejudiciu (în vechea variantă a textului), pretenţiile părţii civile (în forma actuală a dispoziţiei) sau sumele din forma propusă de proiectul legislativ (prejudiciul plus 20% din baza de calcul la care se adaugă dobânzile şi penalităţile prevăzute de legea fiscală).
La prima vedere, indiferent de modul în care s-ar realiza plata, soluţiile descrise de norma legală ar trebui să intervină pentru fiecare dintre cele trei persoane. Numai că lucrurile nu stau aşa, deoarece, recent, prin Decizia nr. 9/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală a stabilit că achitarea prejudiciului de către inculpat până la primul termen de judecată, conform dispoziţiilor art. 10 din Legea evaziunii fiscale, constituie o cauză de nepedepsire/reducere a pedepsei cu caracter personal. Cu alte cuvinte, cauza de nepedepsire sau de reducere a limitelor de pedeapsă se aplică doar inculpatului care achită integral prejudiciul.
Pe de altă parte, prejudiciul în această materie îl reprezintă taxe/impozite/contribuţii diminuate sau sustrase la plată de la bugetul de stat, ceea ce înseamnă că titularul unei atare obligaţii este contribuabilul - persoană juridică ce poate să nu aibă nicio calitate în procesul penal, poate fi inculpat sau doar parte responsabilă civilmente.
Mai mult, să admitem că în cauza dată drept exemplu (aşa cum, de altfel, se şi întâmplă într-o proporţie covârşitoare în dosarele având ca obiect infracţiunea de evaziune fiscală) există şi titluri de creanţă fiscale emise în sarcina contribuabilului societate comercială care se suprapun în privinţa naturii şi întinderii obligaţiilor cu cele ce constituie prejudiciu în materie penală. Sarcina achitării acestuia din urmă revine, deci, contribuabilului în interesul căruia au acţionat cele trei persoane fizice. În plus, persoana juridică poate fi chiar executată silit pentru sumele sustrase/diminuate la plată prin săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.
Ce se întâmplă, aşadar, atunci când persoana juridică, contribuabilul, din proprie iniţiativă (a se citi chiar din dispoziţia unuia sau mai multor inculpaţi persoane fizice) sau în cadrul unei proceduri de urmărire silită, achită sumele ce reprezintă prejudiciul din penal?
Dacă entitatea este inculpat, atunci beneficiază de dispoziţiile art. 10, dar nu şi inculpaţii persoane fizice, iar dacă este parte responsabilă civilmente sau nu are calitate în procesul penal, aplicarea art. 10 este exclusă deopotrivă pentru persoanele fizice şi persoana juridică.
Şi atunci, când rămâne aplicabil art. 10 din Legea evaziunii fiscale?
Răspunsul ar fi unul simplu, în măsura în care s-ar introduce un alineat care să oblige la aceleaşi soluţii şi în cazul coinculpaţilor care achită împreună prejudiciul sau în ipoteza în care contribuabilul, în numele sau pe seama căruia au acţionat persoanele fizice, achită obligaţiile fiscale datorate. De altfel, este firesc, din această perspectivă, ca circumstanţele favorabile, respectiv cauzele de nepedepsire/reducere a pedepsei, să se răsfrângă asupra reprezentantului persoană fizică care a acţionat în numele şi în interesul contribuabilului.
Simetric, persoana fizică răspunde, chiar dacă nu-i aparţin calităţile sau circumstanţele speciale ale celui reprezentat şi fără de care infracţiunea ar fi de neconceput (calitatea de contribuabil), însă acesteia trebuie să-i profite şi împrejurările ce atrag nepedepsirea sau o pedeapsă mai uşoară.
Fără intervenţia legiuitorului şi în sensul arătat, art. 10 va fi inoperabil de cele mai multe ori, iar valorizarea caracterului reversibil al faptelor de evaziune fiscală şi păstrarea caracterului efectiv, disuasiv şi proporţional al pedepsei vor rămâne doar la stadiul de intenţie.
Constantin MATEI, Avocat colaborator al Ţuca Zbârcea & Asociaţii
Alexandru GOGONEAŢĂ, Avocat colaborator al Ţuca Zbârcea & Asociaţii
