Caută doar în titlu
Info

Între America şi China poate alegem România

Opinia specialistului

Un punct de plecare potrivit

În vara anului 1969, proaspăt alesul preşedinte american Richard Nixon, „the 37th”, al 37-lea preşedinte al Statelor Unite, a efectuat două vizite importante, în Pakistan şi în România (prima pe 1 august, a doua în perioada 2-3 august). Cu acele prilejuri, Nixon le-a comunicat conducătorilor pakistanez şi român, Yahya Khan şi Nicolae Ceauşescu, viziunea sa asupra afacerilor globale, inclusiv dorinţa de a deschide canale de comunicare cu China. Mai mult decât explicit, Nixon i-a transmis lui Ceauşescu : „Dacă serveşte intereselor tale şi ale guvernului, ai fi binevenit să joci un rol de mediator între noi şi China”, iar conducătorul român i-a răspuns la fel de explicit: „Noi vom acţiona pentru a stabili relaţii în baza înţelegerii reciproce” ( sursa: Memorandum of conversation between President Nixon and President Ceausescu, August 2, National Archives, Nixon Presidential Materials, NSC Files, Box 1023, Presidential/HAK Memcons, Memcon President    Nixon and President Ceausescu, August 2–August 3, 1969 , Foreign Relations of the United States. 1969–1976, Vol. XXIX, Eastern Europe, Eastern Mediterranean, 1969–1972, Document 183 ). Bunele intenţii pakistaneze şi române s-au împletit pentru a face posibilă vizita cvasi-secretă la Beijing, din iulie 1971 a lui Henry Kissinger, consilier pentru securitate naţională al preşedintelui american, vizită în care s-a negociat prima prezenţă a unui preşedinte american (acelaşi Nixon) în China comunistă, din februarie 1972.

De aici ar trebui să înceapă orice abordare a complicatei situaţii în care se găseşte astăzi Bucureştiul. Nu este niciun secret că România este astăzi într-o situaţie nedrept de dificilă, între loialitatea datorată Statelor Unite (garantual ultim al securităţii noastre naţionale) şi istorica acceptare binevoitoare a relaţiei cu China. Chiar dacă rolul internaţional al Bucureştiului este, astăzi, mult estompat faţă de anii 60-70, trebuie să acceptăm faptul că ţara noastră a contribuit într-un mod greu de neglijat la rezolvarea cumplitului joc al războiului rece din perioada postbelică. Moderarea poziţiilor sovietice faţă de lumea occidentală şi faţă de Statele Unite a fost potenţată decisiv de deschiderea unui dialog direct Washington-Beijing, dialog înlesnit şi de eforturile diplomatice ale guvernului român.

Realist  vorbind, România a reprezentat, se pare, un canal de „back-up” pentru cele două mari puteri („Timp de aproximativ şase luni după vizită, fiecare mesaj pe care-l trimiteam prin Pakistan îl trimiteam şi prin România. Dar chinezii răspundeau prin Pakistan, pentru că erau suspicioşi privind relaţia României cu Rusia”, aflăm din dialogul lui  Henry Kissinger cu Emil Hurezeanu). Dar a fi un canal de back-up între chinezi şi americani a fost o culme a relevanţei globale a României, pe care nu am mai atins-o niciodată! Acest lucru nu trebuie ascuns, el ar trebui asumat public cu mai mult curaj, pentru că ne-ar da dreptul la un tratament preferenţial din partea marilor puteri. Sigur că plasarea României în afara unei prezenţe sovietice apăsătoare are ca explicaţie, cel puţin parţială, relaţionarea pozitivă simultan cu Beijingul şi cu Washingtonul. Sigur că nu trebuie uitat că răsplătirea Bucureştiului pentru bunele oficii din procesul de destindere sino-american nu a constat doar în memorabilele cuvinte de mulţumire din partea lui Nixon: „Adresez public elogii şi mulţumiri şefului statului român pentru contribuţia sa la normalizarea raporturilor sino-americane”, rostite în timpul vizitei în SUA a lui Ceauşescu din februarie 1973. America şi China, simultan şi evident necoordonat, au presat URSS în timpul crizei din august 1968 să nu atace militar ţara noastră. Poate bunele oficii ale lui Ceauşescu din perioada 1969-1972 între americani şi chinezi au răspuns acelei deschideri importante de a transmite mesaje de calmare a sovieticilor şi a aliaţilor lor.

Dar oricum am judeca acea perioadă, ceea ce rămâne şi ar trebui să fie punctul nostru de sprijin pentru astăzi, este plasarea României în liga celor care au contat în rezolvarea crizei postbelice, ca şi poziţionarea apropiată atât faţă de Statele Unite, cât şi faţă de China.

 

Unde ne aflăm

 

În ultimii patru ani, America preşedintelui Donald Trump s-a aflat angrenată într-un război comercial cu China lui Xi Jinping, război care are rădăcini în cele două decenii anterioare care au adus China, aproape pe nesimţite, în poziţia de putere economică globală.  

Poate ar fi sugestiv să vedem, pe scurt, evoluţia celor mai mari economii ale lumii în ultimii 30 de ani, după metodologia preţurilor comparabile (PPP – purchasing power parity).

Iată ierarhia primelor 20 de economii din lume în anul 1990:

Apoi în anul 2000:

În anul 2016, cele mai mari două economii devin aproximativ egale ca mărime în preţuri comparabile, iar situaţia de anul trecut ne indică o economie chineză mai mare decât cea americană:

 

Sursa: https://knoema.com/atlas/ranks/GDP-based-on-PPP

 

China este, aşadar, „the rising star” pentru acest început de nou mileniu. Dacă în 1990 economia chineză era abia a şasea parte din cea americană, anul trecut mărimea economiei chineze o depăşea pe cea americană cu aproximativ 8%.  Şi asta s-a întâmplat în numai 30 de ani, ceea ce a creeat o problemă uriaşă la scară planetară: o ţară a parcurs în 30 de ani un drum imens, pe pe poziţia şasea până pe prima poziţie în ierarhia economiilor de pe planetă. Această creştere explozivă a adus după sine o problemă puţin anticipată pentru Statele Unite: un deficit comercial imens, care a depăşit constant 300 de miliarde de dolari anual în ultimii 10 ani:

 

Sursa: https://www.thebalance.com/u-s-china-trade-deficit-causes-effects-and-solutions-3306277

 

Acest deficit a atins maximul în 2018, când a fost aproape 420 miliarde de dolari şi a fost dramatic micşorat de prezentul război comercial la 345 miliarde de dolari, o valoare mai mică decât în anul 2016, ultimul an de mandat Obama.

Şi, mai presus de toate, într-o bună zi, cam tot prin 2018, America s-a trezit cu o realitate îngrozitoare: se repeta episodul 12 aprilie 1961. Atunci, acum 60 de ani, americanii au fost şocaţi să constate că URSS trimisese primul om în spaţiu, pe Iuri Gagarin, ceea ce a produs la Washington un şoc cultural. Sovieticii devansaseră Satele Unite în cursa celei mai sofisticate tehnologii de pe pământ. I-au trebuit Americii opt ani până când a şi-a reluat supremaţia tehnologică, la 20 iulie 1969, atunci când Neil Armstrong a devenit primul om care a păşit pe Lună.

Ei bine, şocul 5G este similar pentru americani cu şocul Gagarin din 1961. O altă putere, China de această dată, a căpătat întâietate tehnologică într-un domeniu esenţial pentru viitor, în telecomunicaţii. America încă digeră greu acest şoc şi a declanşat o cursă puternic internaţionalizată pentru a stopa răspândirea tehnologiei 5G dezvoltată de chinezi. Şi pentru a lovi eficient în concurenţa chinezească a cerut aliaţilor şi partenerilor săi să blocheze, la rândul lor, accesul chinezilor la pieţele occidentale de tehnologie.

 

Unde se află România în acest tablou

 

În mod evident, fiecare naţiune se raportează diferit la acest conflict între titani. Unele, precum Australia sau Japonia, judecă totul prin prisma apropierii geografice şi a asperităţilor istorice pe care le au cu China. Alţii, precum Marea Britanie, îşi fac o politică proprie, bazată pe interconectarea politică majoră cu Statele Unite. Suedia şi Finlanda deţin firmele competitoare ale chinezilor. Germania joacă, ca de obicei, ambiguu şi se acoperă cu principii, iar alte state europene precum Ungaria încearcă să devină vizibile pe scena globală prin proiecte împărţite tuturor puterilor economice majore.

România se află în cea mai delicată postură dintre toate naţiunile europene. Regula de aur este să urmezi loial Statele Unite în toate problemele globale. Dar una este să îi urmezi pe americani în deciziile referitoare la Irak şi Afganistan şi alta să îi urmezi într-un asemenea conflict cu China. De ce? Pentru că, în afară de americani şi britanici, dintre toate marile puteri ale lumii, China este singura cu care nu avem nimic de împărţit. Ne aflăm într-o relaţie clară de ostilitate cu Federaţia Rusă, suntem deseori sancţionaţi de Germania şi de Franţa şi avem destui neprieteni printre vecini (Ucraina şi Ungaria). Ne aflăm după foarte mulţi ani în care nu am putut să avansăm deloc în Republica Moldova, blocaţi de frăţia implicită de interese germano-ruse. Ne aflăm după foarte mulţi ani de tensiuni escaladate cu Ungaria, la un nivel extrem de scăzut al relaţiei bilaterale. Ucraina nu şi-a îmblânzit deloc modul în care ne priveşte, iar războiul de uzură contra intereselor ruseşti ne găseşte expuşi unei cvasi-izolări a marilor trasee energetice.

Practic, după ani lungi de conflicte diplomatice cu Rusia şi Ungaria, vrem să deschidem acum al treilea front, cu China. Nu e, totuşi, cam mult?

Hai să ne uităm puţin la structura comerţului nostru exterior. Iată tabloul exporturilor noastre în 2018. Cel mai mare deficit comercial îl avem din relaţia cu China, 4 miliarde de dolari (importuri de 5 miliarde de dolari şi exporturi de doar 1 miliard de dolari). Al doilea cel mai mare deficit comercial îl găsim în relaţia cu Polonia 2,89 miliarde de dolari(importuri de 5,42 miliarde de dolari şi exporturi 2,53 de miliarde de dolari), iar cel de-al treilea în relaţia cu Ungaria, 2,82 miliarde de dolari (importuri de 6,18 miliarde de dolari şi exporturi de 3,36 miliarde de dolari). Iar al patrulea cel mai mare deficit comercial îl datorăm ruşilor, 1,65 miliarde de dolari (importuri de 3,24 miliarde de dolari şi exporturi de 1,59 miliarde de dolari).  Păi noi am avut în 2018 un deficit comercial de 13,6 miliarde de dolari.

 

 Sursa: https://oec.world/en/profile/country/rou

 

Ei bine, cam 62% din deficitul nostru comercial, două treimi din acesta, l-am datora numai unui grup de trei state: China, Ungaria şi Rusia, cu care care ne aflăm în relaţii diplomatice dificile. În momentul în care premierul României, Ludovic Orban a declarat ritualic că este exclus ca firma chinezească Huawei să vândă echipamente 5G în România, noi am făcut primul pas spre a adăuga China în grupul statelor cu care avem relaţii conflictuale. Căci să nu ne amăgim, decizia lui Orban în privinţa Huawei nu va rămâne neobservată. Iar China, se ştie, are răbdare, gândeşte pe termen lung, construieşte pe termen lung. Şi la Beijing există memorie instituţională. 

Acum să vă explic şi de ce avem un asemenea deficit comercial cu China: pentru că el este generat de importurile făcute de marile companii occidentale care asamblează aici componente fabricate de filiale lor în... China.

 

Cum arată piaţa 5G şi de ce se discută atât de intens

 

Firma taiwaneză TrendForce a efectuat cea mai recentă analiză de piaţă şi prognozează că, la finalul anului 2020, Huawei va deţine 28,5% din piaţa de echipamente 5G, urmată fiind de compania suedeză Ericsson (26,5%), aflată în pierdere de piaţă, după ce în 2019 s-a situat în vârful ierarhiei cu 30% din piaţă. Al treilea cel mai mare vânzător de echipamente este compania finlandeză Nokia cu 22% din piaţă. Şi aici se încheie liga celor mari. Liga celor mici începe cu chinezii de la ZTE, care deţin, însă, doar 5% din piaţă. (sursa: https://www.rcrwireless.com/20200805/5g/huawei-capture-28-global-mobile-base-station-market-2020#:~:text=Huawei%20to%20capture%2028.5%25%20of%20global%20mobile%20base%20station%20market%20in%202020,-0&text=Chinese%20vendor%20Huawei%20is%20forecast,Taiwan%2Dbased%20research%20firm%20TrendForce ). Producătorii europeni şi cei chinezi deţin aproape 85% din piaţă. Ceilalţi jucători sunt coreenii de la samsung şi japonezii de la NEC.

Cei trei operatori mari din China, China Mobile, China Unicom şi China Telecom au construit anul acesta 600 000 de staţii de bază.

Cât priveşte vânzările de anul trecut, preşedintele Vodafone, Nick Read a estimat că, din cele 239 de tranzacţii 5G deals,  Huawei a avut 38%, Ericsson 34% şi Nokia 28%:

 

Sursa: https://www.lightreading.com/5g/ericsson-huawei-and-nokias-5g-wins-are-no-big-deal/a/d-id/757677#:~:text=Out%20of%20the%20239%205G,34%25%20and%20Nokia%2028%25.&text=A%20far%20more%20useful%20measure,quarterly%20update%20on%20market%20share.

 

În România, toţi cei trei mari furnizori au prezenţe semnificative, inclusiv consistente resurse umane angajate. Cotele de piaţă din ţara noastră a celor trei companii din liga celor mari pentru tehnologia 4G (ca şi pentru 3G şi 2G) sunt cam aceleaşi ca cea de pe plan mondial.

Şi anul acesta, cu aceste condiţii de piaţă, guvernul României a propus un proiect de lege prin care se va limita accesul operatorilor la achiziţiile de echipamente de la numai doi furnizori. Proiectul de lege propus  interzice operatorilor (celor care vor închiria frecvenţele de la statul român) să cumpere echipament 5G produse de către Huawei, reducând astfel piaţa la cei doi furnizori europeni, Ericsson şi Nokia. Ba chiar se va impune şi dezafectarea echipamentelor instalate în reţelele 3G şi 4G.

În acelaşi timp, guvernul estimează, prin legea bugetului de stat din anul 2020, că va încasa pe licenţele de operare 5G, atunci când se va finaliza o eventuală licitaţie, suma de 2,5 miliarde de lei, adică aproximativ 500 de milioane de euro.

 

Întrebări la care nimeni nu se grăbeşte să răspundă

 

Practic, în momentul în care a fost lansat pentru consultări proiectul de lege prin care se doreşte excluderea companiei Huawei de pe piaţa românească de 5G, au fost lăsate deschise mai multe întrebări la care nimeni nu se grăbeşte să răspundă:

  1. Dacă opţiunile operatorilor se vor reduce de la trei la doi furnizori de echipamente, sumele care se vor încasa din închirierea frecvenţelor vor rămâne la acelaşi nivel, de 500 de milioane de euro?
  2. Cine va plăti pentru înlocuirea echipamentelor Huawei din reţelele 4G şi 3G şi cât anume va costa această operaţiune? Se vor transfera aceste costuri către consumatori?
  3. Va fi costul investiţiei operatorilor mai mare datorită limitării la doar doi furnizori?
  4. Va fi acest cost mărit transferat consumatorilor prin valori mărite ale facturilor lunare?
  5. Are guvernul nostru probe sau suspiciuni că tehnologia 5G în sine are suficiente resurse  să ascundă programe-spion sau programe care pot deturna fluxurile de informaţii? Are doar firma Huawei capacitatea tehnică să ascundă asemenea programe-spion sau orice alt furnizor o poate face? Cu alte cuvinte  vulnerabilitatea  reţeleleor 5G este propie doar echipamentelor Huawei sau oricăror tipuri de echipamente?
  6. Dacă toate comunicaţiile guvernamentale sunt concentrate pe un sistem dedicat de comunicaţii (reţeaua TETRA, operată de către STS) cum anume reţeaua 5G poate compromite date sau informaţii confidenţiale?

Este doar o încheiere de etapă, dar trebuie să admitem că răspunsurile oneste ale administraţiei la aceste probleme reprezintă o condiţie necesară pentru înţelegerea de către opinia publică a subiectului pentru care se face atâta vâlvă.

 

 

Petrişor Gabriel Peiu este doctor al Universităţii Politehnica din Bucureşti (1996), şef de lucrări la aceeaşi instituţie; a fost consilier al Primului Ministru Radu Vasile (1998-1999) şi al Primului Ministru Adrian Năstase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) şi vicepreşedinte al Agenţiei pentru Investiţii Străine (2003-2004); preşedinte al Sidex Galaţi (1999-2000) şi administrator al Romtelecom (1997-2000), Omniasig (1999-2001) şi Electroputere (2004-2005). În prezent este consultant în afaceri pentru mai multe companii străine.

 

Articolele de tip advertorial publicate pe site-ul www.zf.ro sunt marcate cu (P), Advertorial, Articol cu continut publicitar sau Opinia specialistului.

 
 
AFACERI DE LA ZERO
Linkuri utile

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.zf.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.