„Toate proiectele înainte de anii ’90 erau foarte bine urmărite, pentru că existau structuri care verificau derularea proiectului. După ’90 s-a desfiinţat orice fel de responsabilitate pentru urmărirea unui proiect. În Vest, când se face un proiect, în acelaşi timp se porneşte şi o structură de urmărire a proiectului, cu alt personal, cu altă structură, nu este posibil să se cheltuiască bani fără să se facă treabă“, a spus Petru Ianc.
Industria României a coborât de la 11 ministere în comunism la departamente cu rang de secretar de stat, după aceea în direcţii generale care s-au unit câte două, susţine Ianc. El dă exemplul unirii direcţiei de chimie cu metalurgia, apoi cu electrotehnica şi construcţia de maşini, după care şi cu textilele şi pielăria. „Acum este o singură direcţie cu şase oameni.“
În anul 2009 când a izbunicnit criza în UE, s-au căutat soluţii pentru ieşirea din criză, iar oficialii au recomandat dezvoltarea de lanţuri industriale. Pornind de la energie, metal, prelucrare avansată, până la produse electronice, într-un lanţ industrial.
„Industria României înainte de ‘90 era compusă din lanţuri industriale, unde erau inclusiv şcolile profesionale. Era o industrie organizată pe ministere: ministerul chimiei, metalurgiei, construcţiei de maşini, mobilei şi pădurilor etc. Fiecare minister avea o structură formată din institute de cercetare şi proiectare, universităţi, şcoli tehnice, şcoli profesionale. Structura funcţiona ca un lanţ economic“, a spus Petru Ianc. „Era o chestiune coerentă, iar noi după anii 90 am crezut că este o modalitate comunistă de a face industrie. Vedem azi că ţările puternic industrializate au acest sistem“, a adăugat el.
Preşedintele Societăţii Române de Metalurgie susţine că diferenţa semnificativă dintre România şi Italia când vine vorba despre industrie este organizarea patronatelor. Confindustria din Italia este un „guvern“ pe industrii, organizaţia patronală care cuprinde toate industriile, organizată pe departamente. În fiecare minister există direcţii generale, care lucrează cu patronatul pe de-o parte şi cu Comisia Europeană. La Comisia Europeană, în toate reuniunile participă cel de la minister, împreună cu oameni din patronat. Ministerul este interfaţa cu cei care decid.
Contribuţia industriei la formarea Produsului Intern Brut a ajuns la 23,2% anul trecut, înregistrând cel mai scăzut nivel din ultimii şapte ani şi la jumătate faţă de anul 1989, arată datele Institutului Naţional de Statistică şi ale Băncii Naţionale. Cu toate acestea, România are una dintre cele mai mari ponderi a sectorului industriei în PIB din rândul statelor din Uniunea Europeană.
Ce a mai declarat Petru Ianc la ZF Live:
- Una dintre marile erori ale perioadei comuniste este faptul că România nu a luat parte la deciziile strategice mondiale. România nu a participat la reuniunile OECD-ului (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică), unde şi astăzi şi atunci se decidea direcţia economiei mondiale. În multe situaţii noi am apucat-o pe drumuri lăturalnice, depunând eforturi uriaşe în domenii în care alţii erau cu 30-40 de ani înaintea noastră.
- Structura populaţiei în anii '60 - '70 era următoarea: 60% în rural şi 30-40% urban. S-a început cu formarea competenţelor. Atunci au apărut şcolile profesionale, universităţile de specialitate, institutele de cercetare şi proiectare. Dacă facem o analiză, toate institutele de cercetare şi proiectare din România au apărut în anii 50-60, concomitent cu privirea legată de dezvoltarea economică a României.
- La mijlocul anilor ‘80, România ajunsese să fie pe locul 4 mondial în ceea ce priveşte obiectele realizate industrial, reperele. Ceea ce este astăzi în industrie este o urmare a ceea ce s-a făcut atunci. Dacă vorbim de rafinării, sunt rafinăriile făcute în acea perioadă, fie că vorbim de Petromidia, de Piteşti, fie că vorbim de metalurgie cu combinatele siderurgice Galaţi, Târgovişte, Hunedoara, Reşiţa. În uzine mecanice, Piteştiul, Craiova, sunt bazele puse în comunism. Nu mai sunt aceleaşi, nu mai sunt atât de multe, dar s-au pornit în acea perioadă.
- După anii '90, o parte din produsele industriei româneşti au fost în situaţia în care nu au rezistat raportului preţ/calitate. O altă parte nu au putut să intre pe pieţe. Din acest punct de vedere pot să fiu de acord că a fost forţată într-un fel industrializarea României. Dacă atunci România ar fi avut o relaţie constant bună cu OECD şi ar fi ales o direcţie bună şi ar fi urmat acele ramuri specifice României, cele care se bazau pe resursele naturale a României. Dacă România avea astăzi o industrie mult mai puternică decât a avut în prelucrarea ţiţeiului, precum şi alte industrii, şi ar fi dus acele materii prime până la cea mai înaltă prelucrare.
- Cea mai importantă materie primă este energia. Aceasta trebuie prelucrată avansat până la produse cu valoare adăugată mare. Energia trebuie să fie în vârful unui lanţ industrial, nu să se termine cu un profit. Acel profit trebuie folosit să se creeze valoare adăugate.
