În cartea „Arta de a călători”, a autorului contemporan Alain de Botton, există o poză cu un avion care decolează şi chiar lângă, următorul pasaj: „Cât de plăcut să ştim (...), la ora trei după amiaza, atunci când delăsarea şi disperarea ne ameninţă, că există întotdeauna un avion care decolează către undeva, către acel «Oriunde! Oriunde» al lui Baudelaire: Trieste, Zürich, Paris”. Autorul vorbeşte despre un citat al lui Baudelaire, care se pare că era pasionat de călătorii (– de ideea de a călători de fapt – fiindcă de fiecare dată când reuşea să plece, aşteptările lui se dovedeau a fi mai mari decât ceea ce găsea la destinaţie).
Mi-am amintit citind aceasă carte de un interviu din urmă cu câţiva ani pe care l-am avut cu Michael O’Leary, CEO-ul operatorului aerian low-cost Ryanair şi practic cel care a adus modelul low-cost în Europa, inspirat de operatorul american Southwest. Înainte să răspundă întrebărilor jurnaliştilor, ne-a întrebat dacă ne place să zburăm. A precizat că se referă la zborul în sine, nu la destinaţie. Ne-a uimit cu răspunsul lui la propria întrebare, „Nu”, apoi ne-a lăsat pe fiecare în parte să răspundem.
În timp ce pentru Michael O’Leary zborul în sine poate genera numeroase motive de stres (mai ales acum), pentru mulţi dintre călători chiar şi opţiunea de a vedea tabelele de plecări din aeroporturi şi de a şti că pot zbura relativ oriunde reprezintă o bucurie. Românii, ca şi majoritatea europenilor, au beneficiat din plin în ultimii ani de „democratizarea” zborurilor, odată cu intrarea operatorilor low-cost pe piaţa locală şi cu intensificarea competiţiei şi pe cerul României. Astfel, vestea că operatorul aerian low-cost Ryanair reîncepe să zboare de la 1 iulie pe 90% din rute – prima ştire de acest tip anunţată din partea unei companii de profil – a avut poate pentru mulţi dintre cei care obişnuiau să se bucure de vacanţe peste hotare un efect mai puternic decât alte anunţuri referitoare la relaxarea post-pandemică.
Totuşi, zborul cu avionul atât de accesibil pe care am ajuns să îl cunoaştem – poate cel mai bine descris de metafora city breakurilor în oraşele europene cu preţuri ale biletelor de chiar şi sub 10 euro în cazul unor promoţii – pare să nu se întrevadă încă din nou la orizont.
