Demonii trecutului se întorc în Europa Centrală şi de Est. Mesajele anti-europene ale unor lideri din Europa Centrală şi de Est şi adâncirea divergenţelor privind problemele comunităţii dintre Bruxelles şi fostele state comuniste nu prezic nimic bun. Ce se află în spatele denunţării exploatării economice, a pierderii suveranităţii naţionale şi culturale în fostele ţări comuniste?
Da, o vreme diviziunea est-vest a fost uitată, întrucât a apărut o diviziune nord-sud din cauza crizei financiare şi a incapacităţii ţărilor din sud de a face faţă.
Însă, în prezent, din nefericire, diviziunea est-vest câştigă teren. Europa Centrală şi de Est nu este obişnuită cu aceste niveluri de deschidere şi este mai important ca niciodată să vedem acum că integrarea europeană nu este doar una de natură economică. Este ciudat cum acelaşi oraş, Bruxelles, este atât un simbol al integrării, cât şi al dezintegrării - din cauza localităţii Molenbeek.
Pe de altă parte, vedem o mişcare separatistă puternică chiar şi în locurile tradiţionaliste, cum ar fi Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, unde a fost aleasă izolarea. Dar şi în Olanda sau Franţa, un pericol puternic al naţionalismului există.
Lucrurile au tendinţa să se mişte în cicluri şi sper că în câţiva ani oamenii vor începe din nou să aprecieze capacitatea de a soluţiona lucrurile împreună.
Până în momentul de faţă, UE a trecut testul de rezistenţă, chiar şi în ciuda votului britanic de a părăsi blocul. Marea Britanie nu făcea însă parte din Zona Euro, aşadar instabilitatea financiară a fost evitată. Negocierile dureroase cu privire la Brexit ar trebui să calmeze alţi membri ai clubului de la intenţia de a imita fapta britanicilor. Cu toate acestea, ce anume va afecta stabilitatea Uniunii Europene?
Numeroşi economişti au crezut că UE va începe să se prăbuşească din sud-est (Grecia) şi din motive economice (euro). În realitate, s-a întâmplat contrariul - a început să se prăbuşească din nord-vest (Marea Britanie) şi din motive politice/ culturale/ religioase (migraţie). Dacă Europa nu poate găsi o modalitate de a rezolva în comun problemele în jurul unei mese rotunde, ce speranţă există pentru lume?
Dacă Europa va avea vreun rol de jucat în lumea viitoare, acest lucru trebuie să o unească. Suntem ultimul continent (cu excepţia Africii), care este atât de dezbinat. Cred că Bono Vox ar trebui să candideze la funcţia de preşedinte european, deoarece conduce efortul SDG al ONU atât de bine până în prezent. Naţiunile trebuie să fie reprezentate într-o anumită formă, dar un popor, o anumită formă de cameră a comunelor europene ar trebui să înceapă să joace un rol important.
Atât democraţia cât şi forma modernă a capitalismului sunt originare din Europa şi ar trebui să ne străduim să modernizăm acest model pentru o lume planetară, incluzivă, durabilă, morală şi conectată digital.
Economiile mondiale cresc în mod sincron. Se întâmplă foarte rar, dar economiile importante se află în această fază. Vestea mai puţin bună este legată de faptul că toate ciclurile de creştere economică durează între opt şi zece ani, urmate de o recesiune. Suntem exact în acest punct, opt - nouă ani de la reluarea creşterii. Ce măsuri ar trebui să ia guvernele şi băncile centrale pentru a menţine ciclul actual de creştere economică?
Ar trebui să ne plătim datoriile - singura modalitate de a ne pregăti pentru criză este reprezentat de niveluri scăzute de datorii. De prea mult timp vindem stabilitate pentru a cumpăra creştere şi reuşim - am construit un sistem care poate creşte foarte repede, dar se poate şi prăbuşi, foarte adânc. Ar trebui să ne îmbunătăţim politica fiscală pentru a fi anticiclică şi mai puţin politică. Iar băncile centrale ar trebui să fie foarte atente să nu repete scenariul din 2007.
Ultima noastră criză a fost condusă de manie, faliment la viteză maximă şi a început în SUA. Cerul părea bleu şi luminos - şi acela a fost momentul în care coloana vertebrală a sistemului (lumea financiară) a cedat. Ar trebui să fim mult mai atenţi la maniile noastre decât la depresiile noastre. Aceste cicluri vor continua să se repete. Şi vor fi cathartice până când ne vom schimba întreaga idee asupra economiei comune (economia însăşi este un bun comun şi suferă de „tragedia comunelor", respectiv trebuie să o îngrijim într-un mod comun).
Ar trebui să începem să gândim mai degrabă în termeni de politică fiscală sectorială decât naţională - problemele nu mai urmează frontierele naţionale la fel cum nu mai urmează sectoarele. Trăim în anul 2018 şi încă nu avem o singură regulă planetară. Vârsta naţiunilor trece, problemele noastre sunt - aproape toate! - mai mari decât statul-naţiune. Putem vedea asta la ultima criză financiară, la criza refugiaţilor, în domeniul ecologiei, la reglementările digitale şi în relaţiile cu marile companii? Care este sensul, dacă o naţiune inventează o soluţie perfectă pentru economie, dacă ceilalţi nu-i urmează exemplul?
Ne aflăm la o răscruce de drum - ori începem să gândim şi să structurăm lucrurile în mod planetar, ori ne întoarcem înapoi spre statele-naţiuni. A doua alternativă pe care am încercat-o deja şi întreaga idee a statelor-naţiuni poate aduce mai multă durere decât câştig. UE este blocată în mijloc. Judecăm o prăjitură care nu a fost coaptă încă în totalitate. Avem nevoie de un exoschelet moral planetar, la fel cum orice naţiune are reguli în interiorul său. Chiar şi ONU - o încercare de organizare planetară - este tot un simplu ligament (nu reguli, ci „sugestii”). Şi chiar şi ONU se bazează pe ideea statelor-naţiune. Există naţionalism atât la baza UE, cât şi a ONU.
Programul de relaxare cantitativă, promovat de Banca Centrală Europeană în ultimii cinci ani, care a injectat în economie aproximativ 2.500 de milioane de Euro, s-a încheiat. În 2018, achiziţiile lunare au scăzut la 30 miliarde Euro, comparativ cu 60 anul trecut, iar 2018 pare să închidă ciclul de relaxare monetară. Având în vedere că inflaţia din UE va atinge obiectivul de 2%, previziunile privind creşterea ratelor dobânzilor în zona EURO sunt proiectate în 2019. Credeţi că restrângerea monetară (creşterea ratei dobânzii) este mai complicată decât relaxarea monetară?
Chiar şi în politica monetară se poate observa efectul planetizării - la monedele digitale care sunt un fel de standard de aur pentru era digitală. Cu toate problemele sale, observăm o nouă monedă supra-naţională, non-politică şi nouă, în durerile facerii.
Da, nu am făcut niciodată aşa ceva şi „lansarea” acestei pervertiri fără precedent (rate negative ale dobânzilor) va fi tot fără precedent. Ce sens are să măsurăm creşterea PIB-ului atunci când înregistrăm deficite mai mari decât nivelurile noastre de creştere? Ce sens are să măsurăm creşterea PIB-ului atunci când economia a fost stimulată să crească cu ajutorul unor rate ale dobânzilor scăzute în mod artificial, care au indus economia atât la niveluri mult mai mari de cheltuieli (stimulente fiscale), cât şi la niveluri mult mai mari de investiţii (stimulent monetar prin rate scăzute ale dobânzilor) decât este natural pentru economie?
Ne păcălim şi băncile centrale au devenit creditori de ultimă instanţă - şi trebuie doar să ştim un pic de latină pentru a vedea că acest lucru înseamnă de fapt - în traducere - credincioşi de ultimă instanţă. Când nimeni nu crede în economie, băncile centrale trebuie să facă acest lucru în mod vădit. Aceasta este interpretarea filosofică a ratei dobânzii zero: pretenţia sa ostentativă că nu există riscuri în viitor. Atunci când pieţele nu cred în ele însele, preoţimea centrală o va face în locul lor. Acest tip de magie nu poate funcţiona o veşnicie. Împrumuturile trebuie plătite, chiar dacă ratele dobânzilor sunt zero sau negative.
