În fostele state comuniste, care încă îşi mai construiesc o cale spre capitalism şi economie de piaţă, chestiunea implicării statului în economie este una intens dezbătută, deşi au trecut trei decenii de la caderea Cortinei de Fier.
Dezbaterea este una actuală şi în economiile în care capitalismul are rădăcini adânci. Franţa, un stat providenţă, vrea campioni industriali naţionali şi europeni, iar Parisul are un cuvânt greu de spus în deciziile capitale ale marilor companii. În SUA, când a venit criza, guvernul a salvat de la faliment industria auto, dar a lăsat să se prăbuşească Lehman Brothers. În Europa, bailout-ul băncilor de către guverne a devenit norma în timpul turbulenţelor financiare. China are un capitalism hibrid care a adus economia pe locul doi la nivel mondial.
Un liberal convins ar vrea cât mai puţin stat în economie, iar dacă se poate, deloc. Forţele pieţei ar trebui să fie atotputernice. Un socialist pasionat ar cere ca mâna protectoare a statului să fie prezentă în toate sectoarele vitale. Deci, cât stat ar trebui să fie într-o economie? Răspunsul depinde de direcţia de dezvoltare pe care vrea s-o urmeze acel stat, crede profesorul polonez Witold Orlowski, specialist în economie est-europeană şi invitat special la Gala ZF 2019 de pe 21 noiembrie. Orlowski vine dintr-o ţară care are cea mai mare economie din Europa de Est şi unde printre cele mai mari companii sunt cele de stat - campionii naţionali din sectoarele strategice.
„Nu există un răspuns clar la întrebarea cât de mare trebuie să fie influenţa unui stat în economiei, care este cota optimă din punctul de vedere al dezvoltării“, scrie Orlowski în studiul „Cât stat să fie într-o economie“ publicat de Institutul pentru dezvoltare centrală şi est-europeană.
În vremea comunismului, notează Orlowski, instituţiile şi companiile din sectorul public din Polonia generau 70% din PIB şi cam tot atât din numărul de locuri de muncă din economie. Astfel, în economie a apărut un paradox amuzant. În acelaşi timp, în teorie, statul era atotputernic pentru că avea puterea să decidă asupra a tot - preţuri, salarii, schimburi comerciale cu alte ţări, banking şi chiar distribuirea alimentelor, combustibilului şi bunurilor de strictă necesitate -, însă în realitate era foarte slab deoarece nu putea îndeplini niciunul dintre propriile obiective. În urmă cu 30 de ani, economia comunistă se blocase, producţia era în declin, inflaţia scăpase de sub control, iar rafturile aprozarelor erau goale. Moneda nu mai avea nicio valoare, iar piaţa neagră era în floare. Polonia era în faliment. Apoi a căzut comunismul, iar drumul Poloniei spre piaţa liberă devenise evident: cu cât prezenţa statului în economie este mai mică, cu atât este mai bine şi cu cât sunt înlocuite mai rapid deciziile birocraţilor inepţi cu semnalele din piaţă, cu atât creşte şansa de dezvoltare spre o economie normală. Fiecare pas către reducerea rolului statului era un pas spre lumea normală, spre modelul economic mult visat care aducea Occidentului stabilitate. Oamenii nu se întrebau cât de lung este drumul atât timp cât economia era în mişcare - atât de mare era decalajul faţă de vest. Însă când normalizarea a devenit evidentă s-a pus din ce în ce mai mult problema modelului de dzvoltare şi a rolului pe care statul ar trebui să-l joace pentru aplicarea modelului. Criza globală a arătat că nu există un model ideal de capitalism. „Nu există un răspuns clar şi fără echivoc în ceea ce priveşte amploarea şi modul în care influenţa statului în economie este optimă din punctul de vedere al dezvoltării“, spune profesorul Orlowski.
„Doar noi înşine putem răspunde, luând în considerare atât experienţele bune, cât şi cele rele ale altor naţiuni şi preferinţele societăţii noastre.“ În Polonia, statul continuă să aibă o prezenţă considerabilă, deşi amploarea proprietăţii statului s-a redus considerabil. Paradoxal, în pofida unui sfert de secol de transformare (o strategie de dezvoltare menită să reducă influenţa statului), în anumite domenii prezenţa statului este astăzi chiar mai mare decât în vremea comunismului. Aceasta se datorează faptului că un guvern mai eficient poate obţine acum mai mult decât putea birocraţia comunistă, atotputernică în teorie, dar neputincioasă în practică. De asemenea, şi societatea pune presiuni pe guvern deoarece, odată cu succesul economic, ea se aşteaptă mai mult de la stat în rolul de protector.
Prezenţa statului în economia poloneză este mare, dar nu mai mare decât în alte ţări. În Polonia, cheltuielile publice în PIB - un indicator al acestei prezenţe - sunt de 41% (în 2015), dar în Germania sunt de 44%, iar în Franţa de 57%. La polul opus, în SUA ponderea este de 37%. Cifrele sunt însă înşelătoare. Spre exemplu, economia Rusiei este în întregime dominată de stat, dar ponderea cheltuielilor publice în PIB este de doar 38%. În Marea Britanie cea liberală, procentul este de 43%. Statul modern este prezent în economie în patru moduri, care se suprapun uneori.
În primul rând, statul este „Marele reglementator“, stabilind regulile jocului pentru toate părţile implicate în viaţa economică şi asigurând că aceste reguli sunt respectate. Acesta este fără îndoială cel mai vechi rol al statului. Astăzi, „Marele reglementator“ trebuie să se asigure că sunt eliminaţi jucătorii necinstiţi din comerţ, dar şi să asigure cadrul legal şi instituţional pentru activitatea umană şi funcţionarea mecanismelor pieţei. În al doilea rând statul este „Marele producător“, generând o gamă variată de produse şi servicii, în principal servicii de bază. Acest rol diferă drastic într-un stat comunist, unde activele de producţie sunt naţionalizate, faţă de unul capitalist, unde sunt încurajate antreprenoriatul şi proprietatea privată. Dar chiar şi în economiile capitaliste, statul ca producător este încă prezent. În al treilea rând, statul este „Creatorul de creştere“, fiind responsabil cu stabilirea condiţiilor potrivite pentru o creştere economică echilibrată, printre altele prin planificare strategică sau sprijinirea sectorului privat, mai ales acolo unde în prezent nu sunt perspective clare de profit (spre exemplu, pentru extinderea infrastructurii critice sau încurajarea inovaţiei).
În al patrulea rând, statul joacă rol de „Garant al securităţii“, cel care dă populaţiei un grad ridicat de confort economic. Acest rol a dus la crearea instituţiilor dezvoltate ale statelor vestice prospere. Astăzi, din acest rol statul este responsabil pentru operarea sistemului de pensii, a sistemului de asigurări sociale, pentru educaţia universală şi pentru asigurarea unui sistem de sănătate disponibil pentru toţi. Tot din acest rol, statul le garantează oamenilor siguranţa economiilor lor, combate şomajul sau inegalitatea prin taxarea progresivă şi stimulează creşterea economică susţinută, minimalizând fluctuaţiile condiţiilor economice. Toate acestea au un cost. Cu cât societatea aşteaptă mai mult de la stat, cu atât statul trebuie să cheltuiască mai mult. Nu încape îndoială că lărgirea rolului statului duce la creşterea cheltuielilor şi implicit a taxării, deoarece cheltuielile pe termen lung nu pot fi finanţate prin creşterea constantă a datoriei. În special funcţia de garantor al securităţii este scumpă, iar diferenţele dintre nivelurile taxării depind mai ales de dezvoltarea statului prosper. În Scandinavia, taxele sunt de aproape două ori mai mari decât în Elveţia deoarece publicul scandinav aşteaptă de la stat mai multă activitate şi sprijin pentru oameni. Taxele mai mari subminează creşterea economică, însă este evident faptul că scandinavii şi elveţienii, pentru că trăiesc în economii bogate, pot decide ce li se potriveşte mai bine.
În statele mai sărace, cum este Polonia, abordarea este cumva schizofrenică. Pe de o parte societatea vrea instituţii dezvoltate şi un stat prosper, iar pe de alta cere taxe mici pentru sprijinirea succesului individual. Astfel, răspunsul la întrebarea cât de mult stat ar trebui să fie într-o economie depinde de ce rol al statului vrea societatea societatea să primeze şi de cât de bine îşi îndeplineşte statul un anumit rol. Astfel, Orlowski a remarcat la Polonia de acum cinci ani că statul polonez dă dovadă de cea mai mare slăbiciune în rolul de „Creator de creştere“. Lipsa capacităţii de analiză în profunzime, de planificare strategică şi de luare a deciziilor pe termen lung legate de dezvoltare nu poate fi înlocuită de creşterea activităţii sectorului privat. Acest lucru duce la concluzia că rolul statului polonez de „Marele producător“ ar trebui redus şi mai mult.
Profesorul Orlowski notează că statul trebuie să creeze serviciile publice pe care sectorul privat nu le poate furniza sau cu care, din diferite motive, nu vrea să aibă de a face. El preferă, în cazul Poloniei, ca pentru dezvoltarea infrastructurii să se insiste pe parteneriatele public-private. În producţie, nu există motive legitime pentru ca statul să deţină mine, fabrici, operatori aerieni sau bănci. Singura raţiune legitimă pentru păstrarea funcţiei de proprietar ţine de siguranţă, care nu poate fi obţinută decât dacă statul deţine direct controlul.
De-a lungul anilor, Witold Orlowski a analizat procesul de transformare economică a ţărilor din Europa Centrală şi a devenit un popular comentator şi editorialist pe probleme economice. Acesta a scris zece cărţi şi aproape 200 de lucrări ştiinţifice, publicate în Polonia, SUA, Marea Britanie, Franţa, Austria şi Germania, fiind de asemenea autor a peste 50 de publicaţii din presa poloneză şi coautor a patru rapoarte ale Băncii Mondiale.
