Când, în 2005, cetăţenii Franţei şi cei ai Olandei au respins prin vot „constituţia“ Uniunii Europene, liderii politici ai UE au rămas ca trăsniţi. Ani de zile făcuseră planuri unionale şi se mândreau că Uniunea este singurul imperiu din lume şi din istorie constituit pe bază de „voluntariat“. Şocul a fost atât de mare încât orice proces referendar privind „constituţia“ Europei care era, practic, o platformă spre federalizarea continentului a fost oprit.
Au fost apoi ani cu multe ezitări. Ciudat este că nu au fost ani chiar răi. Procesul de extindere a Uniunii a continuat. România şi Bulgaria au aderat la Uniune în 2007, în plină criză de reformare a instituţiilor Uniunii. „Vitriolul“ din curajosul proiect al constituţiei Uniunii Europene a fost diluat, patimile au fost domolite. Oamenii politici au înţeles că minţile naţiunilor sunt asemenea minţilor fiinţelor: nu le poţi îndopa, fără să le distrugi, cu idei în care nu cred.
