Consiliul de Administraţie al Băncii Naţionale a României a decis ieri creşterea ratei dobânzii de politică monetară pentru a treia oară în acest an, de la 2,25% la 2,5%, în încercarea de a stăvili inflaţia şi pentru a asigura stabilitatea preţurilor pe termen mediu.
Creşterea dobânzii de referinţă vine după ce a avut loc un schimb dur de opinii între guvern, reprezentat prin preşedintele Camerei Deputaţilor, Liviu Dragnea, şi Banca Naţională a României, privind oportunitatea acestor creşteri de dobânzi.
Decizia Băncii Naţionale arată că până la urmă scrisoarea prin care s-a cerut băncii centrale să conlucreze pentru un mix real de politici macroeconomice pentru a asigura o creştere sustenabilă în acest an, scrisoare trimisă de preşedintele Camerei Deputaţilor, nu a avut niciun efect.
Criticii acestei iniţiative afirmă că de fapt însăşi această scrisoare este o ingerinţă în activitatea Băncii Naţionale, care ar trebui protejată de orice intervenţie politică.
Fapt este că orice creştere a dobânzii de politică monetară cu 0,25% se duce direct în costuri mai mari pentru debitorii băncilor – persoane fizice sau juridice ale căror credite sunt indexate la ROBOR. Un calcul din scrisoarea preşedintelui PSD, la redactarea căreia a participat profesorul Cristian Socol de la ASE Bucureşti, arată că orice majorare cu 0,25% a dobânzii de politică monetară înseamnă 550 de milioane de lei plăţi suplimentare către bănci pe an de la debitorii persoane fizice şi juridice. BNR nu a contestat acest calcul în scrisoarea de răspuns.
Calculul Băncii Naţionale este că prin această majorare a ratei dobânzii de politică monetară oamenii îşi vor ajusta comportamentul de consum şi presiunea inflaţionistă va scădea.
Acest mecanism însă nu va putea funcţiona fără o creştere corespunzătoare a dobânzilor la depozite, care să determine populaţia să economisească mai mult şi să consume mai puţin.
Însă aceste dobânzi la depozite întârzie să crească pentru că în sistemul bancar există supralichiditate, adică pur şi simplu băncile au în cufere mult mai mulţi bani decât au dat credite.
Paradoxal, ţara nu are şosele ca în occident, spitale, şcoli, infrastructură, însă raportul între depozite şi credite este 1,3 la 1, adică depozitele din sistemul bancar sunt cu 30% mai mari decât creditele acordate. Băncile practic preferă să acopere deficitul bugetar decât să îşi ia riscuri în economie.
Pentru a asigura transmiterea eficientă a acestei decizii de politică monetară, o idee ar fi indexarea depozitelor bancare la ROBOR pentru ca populaţia şi firmele care sunt în egală măsură debitori şi creditori ai sistemului bancar să fie impactaţi în mod neutru la orice creştere sau scădere a ROBOR-ului.
O altă întrebare majoră este dacă firmele vor înceta să majoreze preţurile în ritmul în care au făcut-o până acum. Macroeconomiştii Băncii Naţionale afirmă că marii retaileri şi micii comercianţi au împins în preţuri nu numai pentru că au fost nevoiţi, fiind la rândul lor presaţi de producători, care au înregistrat creşteri de cheltuieli cu salariile şi de costuri cu energia.
Ei spun că există o tendinţă generalizată în economie de a fi majorate preţurile de către companii pentru că pot, adică pentru că simt că persoanele fizice sunt dispuse să cheltuie mai mult şi nu se uită la bani atunci când cumpără alimente sau alte bunuri şi servicii.
Îngrijorarea Băncii Naţionale este ca economia românească să nu intre în spirala bine cunoscută în anii ‘90 a rezolvării tensiunilor din economie prin inflaţie.
În acei ani, firmele, majoritatea de stat, încercau să îşi acopere ineficienţa prin majorări de preţuri. Majorările de preţuri reclamau creşteri de salarii, care la rândul lor duceau la alte creşteri de preţuri, astfel încât inflaţia otrăvea întreaga economie.
Nu este simplu nici de o parte, nici de cealaltă astăzi în România să administrezi o politică susţinută de creşterea economică.
Cert este că, din păcate, în pofida confirmărilor de la FMI, Comisia Europeană şi alte instituţii financiare internaţionale privind creşterea economică solidă în 2018 şi 2019, contextul internaţional este de aşa natură încât deficitele bugetare de 2-3% din PIB şi cele de cont curent de 4-5% din PIB pe care le afişează astăzi România induc un sentiment de neîncredere a pieţelor financiare internaţionale.
Într-o situaţie cu mult mult mai dificilă, Argentina a surprins pe toată lumea anunţând majorarea dobânzilor la 40%! Ceva se întâmplă pe pieţele internaţionale, sunt tensiuni în creştere, iar, cum este îndeobşte cunoscut, periferia cade prima. Până România nu intră în zona euro, riscul rămâne risc.
