Există undeva, în lume, un oraş împărţit în două de un gard: Nogales. Partea de nord a oraşului aparţine Statelor Unite, cea de sud Mexicului. În nord, venitul mediu pe gospodărie este de 30.000 de dolari. În sud, abia ajunge la 10.000 de dolari. Un profesor de economie de la MIT, Daren Acemoglu, şi un altul care predă politologia şi economia la Universitatea din Chicago, în cartea lor „De ce eşuează naţiunile. Originile puterii, ale prosperităţii şi ale sărăciei“, pleacă de la acest exemplu şi – după ce adună probe de pe întreaga planetă – susţin că e timpul să aruncăm peste bord teoriile potrivit cărora geografia, clima şi genele decid împărţirea ţărilor în bogate şi sărace. Ei aduc în atenţie alte trei criterii, pe care le socotesc decisive: legi înţelepte, instituţii puternice şi corecte, echipe competente şi bine motivate.
Fără să forţez vreo comparaţie cu alte instituţii de la noi, voi sublinia că Banca Naţională a României funcţionează într-un cadru politic, economic şi juridic în care dominante sunt cele trei criterii de mai sus: legea, instituţia, personalul.
1. Legea. Prima lege a BNR a fost adoptată în 1991. O lege modernă, racordată concepţiilor juridice ale vremii. A doua, din 1998, a fost actul normativ ce a contribuit la orientarea către bunele practici din Uniunea Europeană. Cea de a treia, în vigoare şi acum, a fost adoptată în 2004. De ce în 2004? A fost cerinţa expresă a Uniunii Europene.
2. Instituţia. O instituţie performantă în cadrul căreia, conform legii, deciziile sunt pregătite de direcţiile de specialitate, trecute prin Comitetul de Supraveghere şi prin Comitetul de Politică Monetară, după care sunt votate în Consiliul celor 9, în care Guvernatorul este doar primul dintre egali – având un singur vot, fără să aibă şi drept de veto. Şi iată cum, într-o lume în care, începând din 2008, nesăbuinţa financiară a produs bule speculative iar bulele s-au spart, provocând panică în primul moment şi pericol de căderi de bănci, în momentul doi, urmate de intervenţii ale bugetelor statelor pentru salvarea lor, la noi nu a căzut nicio bancă şi nu a fost cel mai mic semn de panică. Şi nu a fost dat niciun singur leu de la buget pentru salvarea vreunei bănci. O dovadă certă a stabilităţii sistemului bancar. Şi a stabilităţii financiare.
3. Echipa. Încă din 1990, Banca Naţională a făcut dovada unui efort neîncetat de înnoire a personalului. Criteriul de selecţie fiind valoarea. În punctele cheie ale activităţii Băncii Naţionale, cu rezultate dintre cele mai bune, lucrează specialişti formaţi atât în universităţi româneşti, cât şi în mari şcoli din lume, care îşi perfecţionează pregătirea în cadrul Şcolii de la BNR. O imagine deformată îşi face însă loc în opinia publică: aceea că BNR ar avea, ca unică misiune, să-i protejeze pe consumatorii de servicii financiare. Misiune pe care, potrivit acestora, nu şi-o onorează. Or, prin lege, Băncii Naţionale îi sunt repartizate obiective şi atribuţii între care… nu se numără protecţia clienţilor bancari. În acest context, ciudat sub multe aspecte, în spaţiul public a început o adevărată ofensivă împotriva a două articole din Legea Băncii Naţionale, fără nicio legătură cu protecţia consumatorilor de servicii financiare. Articole ce fac obiectul unor iniţiative de abrogare aflate deja pe rolul Parlamentului. Unul dintre articole – care îi înfurie pe mulţi dintre criticii BNR – consfinţeşte regula potrivit căreia, în îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin, banca centrală nu solicită şi nu primeşte indicaţii de la nicio altă autoritate a statului. Şi e clar de ce: fiindcă numai legea stabileşte ce face şi ce nu face BNR. A abroga acest articol înseamnă a ucide esenţa legii: independenţa Băncii Centrale. Totodată, s-a format un front împotriva Băncii Naţionale, focul înteţindu-se începând din vara acestui an, cu scopul de a arunca din Legea BNR articolul 25. Iată ce prevede: „Membrii Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a României şi personalul acesteia, însărcinat să exercite atribuţii de supraveghere prudenţială, nu răspund civil sau penal, după caz, dacă instanţele judecătoreşti constată îndeplinirea sau omisiunea îndeplinirii de către aceste persoane, cu bună-credinţă şi fără neglijenţă, a oricărui act sau fapt în legătură cu exercitarea, în condiţiile legii, a atribuţiilor de supraveghere prudenţială“. De ce ar trebui să fie abrogat acest articol? Iată ce spune unul dintre iniţiatori: „Pentru ca BNR să nu mai manipuleze… libor-ul!“… Libor, adică un indicator care se stabileşte pe piaţa Londrei, cu participarea unor mari bănci internaţionale. Sau ce spune un susţinător: „Ca să înceteze favorizarea infractorilor“… „să nu se mai repete întârzierea verificării de către BNR a fraudelor din bănci“… Deşi art. 25 se referă exclusiv la un singur domeniu: activitatea de supraveghere. Şi fiind clar că BNR face supraveghere în stil european. BNR nu protejează nici proprietarii, nici managerii. Protejează doar creditorii băncilor. Şi, în special, pe depunătorii mici. Dacă o bancă este furată dinăuntru, supravegherea nu are prerogative. Intervin instituţiile de cercetare penală.
