Caută doar în titlu
LIVE: Acum la ZF Live
Eveniment

O grădiniţă din România cu trei educatoare la 80 de copii: Noi nu vrem tablete. Dar, dacă aţi schimbat în şcoala voastră mobilierul, nu-l aruncaţi, daţi-ni-l nouă; nu avem bănci suficiente pentru copii

♦ Supărarea publică se îndeaptă spre guvern, care nu asigură la vreme „tablete“ pentru copii ♦ Sunt însă în România copii care nu au nici pupitre, oricât de rupte.

Într-o comună din judeţul Argeş, o educatoare nouă se dă de ceasul morţii: „Auzi, cum să fac rost de nişte mobilier şcolar“? Când auzi aşa ceva mergi repede pe internet, vezi oferta, compari preţurile.

„Nu aşa, zice ea... „Fără bani.“

„Cum adică fără bani?“

„Păi nu avem bani. Şi ne gândeam că, dacă voi ştiţi vreo şcoală care şi-a schimbat mobilierul, poate nu-l aruncă. Nu avem bani pentru mobilier, dar pentru transport vom găsi noi.“

De două săptămâni educatoarea lucrează ca un salahor. A văruit clasa pe banii ei – poate norocul este şi că e nevastă de popă şi nimeni n-are curajul să se ia de popă într-un sat de 3.000 de oameni. Dar bani de mobilier nu are: ne-ar prinde bine nişte băncuţe, dacă cuiva îi prisoseşte.

Numele educatoarei şi numele satului în care predă nu apar aici, dintr-un motiv simplu.

„Am nevoie de mobilier, vreau ca copiii să se simtă bine, dar este primul meu an aici. Nu vreau să apar eu, dintr-odată făcând scandal. Directoarea noastră este şi ea nouă, ne zbatem împreună, dar nu vrem să facem tam-tam“.

Altfel spus: educatoarei îi este teamă. Îi este teamă că, din primărie, careva va zice: cine-i asta? Că cineva de la Inspectorat va zice: cine-i asta?

Este teama care paralizează România. Vezi nedreptatea, dar, în lipsa cuiva puternic care să-ţi apere dreptatea ta, renunţi.

Or, acel cineva puternic nu poate fi decât puterea publică şi legea. Lege care spună că învăţământului trebuie să-i fie acordat 6% din PIB. Lege niciodată respec­ta­tă, la zece ani de la adoptarea ei. Dacă guvernul nu res­pectă legea, ce putere să aibă un educator să bată cu pumnul în masă?

Grădiniţa de care vorbeam se află într-o co­­mună din Argeş. Sunt, deocamdată, înscrişi acolo 80 de copii şi sunt doar trei educatoare ti­tu­­­lare (a fost aprobat, un al patrulea post).

Mult peste normă. Cum faci aici distan­ţarea fizică?

Comuna a avut în 2019 un buget de venituri şi de cheltuieli de 9,3 milioane de lei. Dar doar 448.000 de lei venituri au fost din cota defalcată a venitului din salarii – adică sub 5% din veniturile totale.

Bogaţia unei localităţi se măsoară în procentul de venituri la buget din cota defalcată a impozitului pe salarii şi venit. Comunităţile bogate îşi bazează bugetele nu pe taxele locale, ci pe veniturile din impozitul pe salariul oamenilor. La Bucureşti, de pildă, din veniturile totale de 5,9 mld. lei, la nivelul lui 2019, 3,9 mld. lei au fost din impozitul pe salarii şi venit. Adică 66% din toate veniturile municipalităţii. Ce înseamnă încasări de sub 5% din venitul din salarii, în oricare buget al localităţilor din România? Înseamnă că aproape nimeni nu are job, în afară de primar, viceprimar, educator, medic, dacă va fi existând unul.

Şi, atunci, de unde bani pentru educaţie? În comuna de care vorbesc, cheltuielile de personal (salariile angajaţilor administraţiei) au însemnat, în 2019, 2,1 mil. lei, adică 23% din cheltuieli. Cheltuielile cu şcolile au însemnat 825.000 de lei, adică 8,8% din cheltuielile totale. Acum şi salariile administraţiei trebuie plătite, nu încape vorbă şi nu judecăm nivelul salariilor.

De unde să dea însă pentru şcoli o astfel de comună, în care cei care plătesc impozite sunt doar angajaţii statului?

Poţi să te superi pe primărie cât vrei – o administraţie locală cu buzunarele goale nu are ce face.

Descentralizarea este bună, dar ea lasă goluri cumplite. Asemenea celui mai sus descris. Societatea nu este apărată de legi, oamenii nu sunt apăraţi de legi, astfel încât să aibă curajul să arate slăbiciunile sistemului.

Statul central ar trebui să ia el iniţiativa. Este absurd să-i ceri unei comune care, oricum, este finanţată în proporţie de 90% de la bugetul central să repare şcolile. Nu are cu ce.

Profesorii şi educatorii şi părinţii, contribuie şi ei. Bugetul de 38 de miliarde de lei al Educaţiei este dublat de un buget paralel, de aceeaşi dimensiune, al părinţilor. Dar nu toţi părinţii au bani.

Când doar sub 5% din veniturile unei co­mu­ne vin din impozitul pe salarii, e clar că acolo nu lucrează decât primarul şi aparatul lui, trei educatoare, doi profesori şi popa. Când

2 mi­­lioane de lei din veniturile de 9 milioane de lei se duc pe ajutoare sociale – cum e în comuna de care vorbeam – e clar că părinţii nu vor da un chior pentru băncuţele copiilor. Că nu au de unde. Aşa ajungem la situaţia ca un educator să întrebe în stânga şi în dreapta, dacă nu cumva este careva care are o bancă de şcoală de care nu mai are nevoie: „Nu ne trebuie tablete, că, oricum, aici nu este semnal, dar nişte băncuţe vechi ne-ar prinde bine“.

AFACERI DE LA ZERO
Linkuri utile

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.zf.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.