Preşedintele Klaus Iohannis, în ciuda faptului că este judecat sever de mass-media pentru lipsa lui de participare la viaţa publică sau pentru iubirea lui nedisimulată pentru vacanţe prelungite şi scumpe, a avut o influneţă, în plan politic, în ultimii nouă ani, de netăgăduit. Acest cameleon politic a ţinut sub papuc un partid – PNL – cum niciun preşedinte liberal nu a reuşit să o facă de la revoluţia din 1989 încoace. A avut nu doar controlul partidului, ci şi pe cel a guvernului – de fapt, preşedinţii României au avut controlul guvernului, pe diferite căi, din 1990 încoace, deşi România nu este o republică prezidenţială. Ion Iliescu l-a controlat pe Adrian Năstase, atotputernic prin anii 2000, şi l-a pus cu botul pe labe când acesta a dorit să introducă cota unică de impozitare, pusă în practică, mai apoi de coaliţia PD-PNL. Traian Băsescu nu-l controla pe Tăriceanu, neapărat, dar îl lovea în stomac cu „bileţelul roz“, de câte ori putea, bileţel în care premierul i-a cerut preşedintelui să intervină la parchet pentru o cauză în care era implicat prietenul său, Dinu Patriciu. Băsescu l-a controlat pe Emil Boc, la sânge, de fapt i-a coordonat întreaga politică a guvernului – preşedintele este cel care a anunţat tăierea salariilor în criza financiară începută la noi în 2009, nu premierul, cum era firesc. Pentru că lui Boc îi tremurau mâinile numai la gândul să anunţe nenorocirea.
Băsescu s-a crezut îndreptăţit să-l controleze pe Boc pentru că el îl promovase în politică. Nu l-a controlat pe Victor Ponta, dar l-a făcut de râsul lumii dându-i în vileag plagiatul în teza sa de doctorat condusă de Adrian Năstase, l-a făcut de râs, din nou, când, într-o întâlnire la Cotroceni, premierul nu a ştiut ce este „MTO“ (medium term objectives) ale Comisiei Europene, iar preşedintele a făcut publică înregistrarea discuţiilor, deşi aceste discuţii, dacă vrei să fii onorabil, rămân într-o arhivă. Dar aceste două episoade au fost începutul apusului stelei lui Ponta.
Klaus Iohannis a câştigat un al doilea mandat cu un scor de necontestat şi a crezut că, astfel, poate face ce vrea. Politicienii români cred, în majoritate, că, dacă ei au câştigat ceva alegeri, atunci mandatul atribuit le lasă lor o libertate totală. Aşa a crezut şi Klaus Iohannis. Şi-a câştigat mandatul prezidenţial şi nu i-a mai păsat apoi că, de fapt, a primit acest mandat print-un discurs virulent anti-PSD. După un an şi-a pus partidul, PNL, sub opinca PSD, partidul pe care-l vituperase în campania electorală. A schimbat un premier liberal, Ludovic Orban, cu unul intrat în partid de un an de zile, Florin Cîţu. L-a înlocuit şi pe acesta din urmă cu un general pensionar, Nicolae Ciucă. Care acum pleacă şi el şi poftim la masă PSD! Doar că, în fruntea mesei, nu va mai fi Klaus Iohannis, ci Marcel Ciolacu, un tip educat şi manierat, care nu lasă ciolanul de porc din mână până nu-l linge până la os. Şi totul, în numele stabilităţii! Care stabilitate?
Lui Klaus Iohannis o să-i iasă toată povestea asta pe nas. De fapt, nu lui, că lui nu-i pasă, ci partidului pe care l-a distrus. Pentru că, odată ajuns la guvernare, PSD va uita că există la Palatul Cotroceni un individ care se crede staroste peste prim-miniştri. Iar PNL, dacă vrea să nu ajungă un PNŢCD, va fi forţat să uite că au avut un şef care l-a dus la sapă de lemn. Presa i-a reproşat ani de zile preşedintelui că nu comentează public treburile cetăţii.
De azi înainte, nimeni nu-i va mai cere preşedintelui nimic, pentru că nimic din ce-ar spune nu va fi relevant, nu va cântări nici cât un fulg de zapadă care se leagănă iarna prin faţa unei ferestre.
