Joi, 31 martie, la Braşov, ZF Antreprenorii României. O sală cu aproape 250 de oameni, cei mai mulţi - antreprenori sau manageri români. O discuţie legată de starea capitalului privat românesc în 2016.
Conform celor mai recente date consolidate, la nivelul anului 2014, ponderea companiilor româneşti în totalul businessului din România era de 47%, în timp ce companiile străine ajunseseră la 49%. Diferenţa de 4% aparţine companiilor de stat.
Dintr-o cifră de afaceri totală de 1.088 de miliarde de lei pentru 461.000 de companii cu activitate, 509 miliarde de lei au fost realizate de firmele private româneşti (423.000 de companii), cu 2,4 milioane de salariaţi, iar 536 mld. lei de companiile străine (38.000 de companii), cu 1,18 milioane de angajaţi.
Deşi companiile străine au avut o cifră de afaceri mai mare, rezultatul lor net raportat (profit minus pierderi) a fost de minus 2 miliarde de lei.
De partea cealaltă, companiile româneşti au raportat un rezultat final pozitiv de 14 miliarde de lei (profit de 33 de miliarde de lei, pierderi de 19 miliarde de lei).
Frustrant, nu? Aşa se simt şi antreprenorii români în acest moment. Guvernul României, guvernele nu încurajează deloc capitalul privat românesc, în timp ce firmelor străine li se întinde covorul oriunde merg, începând de la Palatul Victoria până la orice administraţie fiscală.
Guvernul României protejează multinaţionalele prin toate formele, în timp ce antreprenorii şi companiile româneşti sunt „aruncaţi la câini“, cu toate că au responsabilitatea unui număr dublu de angajaţi.
Ajutoarele de stat se duc către multinaţionale (statul subvenţionează crearea de locuri de muncă şi plata unor impozite şi taxe pe forţa de muncă), în timp ce firmele româneşti completează tone de hârtie şi în final li se spune că nu ştiu ce nu au adus.
Şi din acest motiv, la nivelul întregii ţări multinaţionalele au putut să plătească un salariu mediu net (la nivelul 2014) de 1.972 de lei, în timp ce firmele româneşti, de numai 1.034 de lei. Acest lucru face ca angajaţii români să prefere să lucreze în multinaţionale, iar companiile româneşti să fie a treia opţiune, pentru că prima opţiune este să lucrezi în companiile de stat, unde salariul mediu net era în 2014 de 2.294 de lei.
Mai mult decât atât, fiscul hărţuieşte continuu companiile româneşti, vine şi cere bani, în timp ce de multinaţionale nu se atinge deloc, spune Marcel Bărbuţ, proprietarul AdePlast, cel mai mare jucător pe segmentul lui, de produse pentru construcţii. „Sunt multinaţionale care au pierderi de două ori mai mari decât profitul net şi nimeni nu ia nicio măsură, să meargă să-i întrebe de ce au pierderi, când alţii în piaţă nu au.“
Companiile străine subvenţionează preţurile şi pierderile pentru a scoate firmele româneşti din joc şi a cuceri în totalitate o piaţă.
Antreprenorii români nu au nimic împotriva multinaţionalelor, le recunosc rolul pe care îl au în economia românească, know-how-ul şi pieţele de desfacere pe care le-au adus sau investiţiile pe care le-au realizat. Nivelul de dezvoltare al României de astăzi a fost susţinut şi de capitalul străin, spune Remus Crăciun, director general la Ecopack Braşov.
Dar sunt furioşi pe autorităţi, pe guvern, pe cei de la Finanţe, pentru că se simt discriminaţi în business, în modul în care sunt priviţi în piaţă. Atunci când este criză sau când nu mai ies cifrele, multinaţionalele pleacă, iar firmele private rămân, cu toate că nu au beneficiat deloc anterior de sprijinul guvernului.
Aceasta este starea de spirit. Antreprenorii şi firmele private trebuie să muncească de trei ori mai mult decât competitorii lor străini pentru a rezista cât de cât în piaţă şi a nu se preda.
Ioan Simion, principalul acţionar al Confind Câmpina, o firmă care face echipamente pentru industria petrolieră, cu afaceri de 213 milioane de lei la nivelul lui 2014, spunea cu ciudă la conferinţă că pentru statul român firmele private româneşti nu există. „Suntem o companie privată românească, avem 1.300 de angajaţi, plătim impozite la stat de 25 de ani, nu am întârziat o zi. Încercăm să intrăm la Romarm, să vedem dacă putem deveni furnizor al armatei, să facem şi noi proiectile. Până acum nu ne-au băgat în seamă.“
Romarm este o regie autonomă producătoare de armament deţinută de stat.
Ioan Simion vrea să lucreze pentru ei, dar bate la uşi închise: Dacă nu pot să fac ce vor ei, asta e, nu pot eu. Dar vreau să încerc. Poate ne ajutaţi dumneavoastră, să ne expuneţi problema, că noi nu am avut până acum succes.
În Statele Unite, companiile private americane sunt principalii furnizori pentru industria de armament. Acolo, dacă o firmă străină reuşeşte să câştige o licitaţie, este dramă naţională în Congresul american. Americanii se gândesc în primul rând cum să-şi susţină industria lor, nu pe a competitorilor.
În România, primul lucru la care se gândesc guvernanţii este cum să susţină multinaţionalele, nu să dea comenzi companiilor româneşti, unde valoarea adăugată rămâne în ţară, nu pleacă afară.
Ioan Simion spune că în anii anteriori lucra pentru Rusia, iar acum nu mai are nicio comandă de când cu embargoul. Cum pot firmele germane să lucreze în continuare pe piaţa rusească fără niciun fel de probleme şi noi să rămânem cu produsele la graniţă?
Probabil că problemele de la Confind Câmpina, începând de la uşile închise de către stat până la lipsa oricărui sprijin de la guvern de a intra pe pieţele externe, le au zeci de mii de companii private româneşti. Şi asta nu de un an, ci de două decenii.
În ciuda tuturor neajunsurilor cu care se confruntă firmele private româneşti din partea statului român, antreprenorii români cred că nu sunt mai prejos faţă de companiile străine, au mai multă inteligenţă, energie şi dorinţă de a arăta că pot să facă business. De la stat nu cer mult, ci doar să justifice rolul pe care îl are, de a investi cu folos banii strânşi prin taxe şi impozite plătite şi de companiile private româneşti, astfel încât economia românească să nu rămână o cochilie goală atunci când o parte din multinaţionale vor pleca pentru că creşterea salariilor nu mai justifică prezenţa lor aici.
Atenţie la acest avertisment.
