Centenar. Când România sărbătoreşte 100 de ani de la Unire, mediul de business strigă în cor pentru obiective sociale: educaţie, sănătate şi infrastructură

La 100 de ani de la întregirea ţării şi la 29 de ani de la revoluţie, România a ajuns pe ultimul loc în Europa la infrastructură, cheltu­ieş­te cel mai puţin din UE pentru sănătate, iar învăţământul, mai ales cel din zonele rurale, este la pământ.

Educaţie, sănătate şi infrastuctură au ajuns cele trei cereri majore ale mediului de busines, adică ale capitalului, care cere progrese în aces­te zone mai mult chiar decât beneficiarii edu­ca­ţiei şi sănătăţii, adică forţa de muncă. În anii 90 se vorbea puţin despre rolul sănătăţii, edu­ca­ţiei şi infrastructurii în dezvoltarea econo­mi­ei. Atunci se credea că privatizarea şi închi­de­rea companiilor de stat nerentabile este de ajuns.

Dacă în 1990 statul deţinea întreaga economie, acum mai are 4% din aceasta, restul este în mâini private – jumătate la companii străine şi jumătate la companii cu capital privat românesc. Întrebarea este dacă va putea aduce aceste domenii la un nivel decent în condiţiile în care nu mai dispune deloc de active.

O analiză amplă a Romanian Business Leaders dată ieri publicităţii arată, dacă mai trebuia arătat, că dimensiunea reţelei de căi ferate era, în 2016, de 11.000 de km, la fel ca în urmă cu 100 de ani  şi la jumătate faţă de anul revoluţiei române. Viteza medie pe calea fe­rată a trenurilor de călători este de 45 km/oră, gradul de electrificare a reţelei de doar 37%, iar flota de vagoane de peste 4 ori mai mică decât în 1990.

Aceeaşi analiză arată că dimensiunea reţelei de autostrăzi este cea mai slabă din Europa, cu 3,7 km la 100.000 de locuitori, la jumătate faţă de Bulgaria. Necesarul de autostrăzi ar fi de măcar 3.000 km, dar nu avem decât 781 km. Numărul victimelor pe şosele este dublu faţă de media UE, iar costul accidentelor se ridică la 1,2 mld. euro, anual.

Traficul din Bucureşti este cel mai congestionat din Europa şi al cincilea din lume. Romanian Business Leaders propune o serie de soluţii, dar şi acestea au şanse să rămână într-un sertar pentru că nu de studii a dus lipsă România în ultimii 28 de ani.

În privinţa sănătăţii, un studiu Eurostat de ieri arată că, în 2016 (ultimul an în care datele pot fi comparate), cheltuielile pentru sănătate, în România, au fost la cel mai scâzut ni­vel din rândul tuturor ţărilor din Uniune. Ro­mânia a cheltuit 400 de euro per/capi­ta, în vreme ce media UE a fost de 2.800 de euro per/capita.

Cu atât mai puţin strălucit o duce educa­ţia, iar rezultatul grav este că doi din zece copii pă­răsesc şcoala de timpuriu, îngroşând rân­du­rile necalificaţilor cu care o economie în ex­pan­siune nu prea are ce face. Legea educaţiei 1/2011 prevede: „Pentru fi­nan­ţarea educaţiei na­ţionale se alocă anual din bu­getul de stat şi din bugetele autorităţilor pu­bli­ce locale mini­mum 6% din produsul intern brut al anului res­pec­tiv“. Dacă, în 2008 pentru edu­ca­ţie se aloca peste 4% din PIB, procentul a scăzut în ultimii ani spre 3% din produsul intern brut.

Este un semn că PIB-ul creşte, dar sumele alocate edu­caţiei rămân pe loc, îngropate în promisiuni de creştere „începând cu anul viitor“. Ieri la şedinţa pe care a ţinut-o la Alba Iulia, guvernul a semnat un protocol cu sindicatele pentru majorarea cu 15% anual a sumelor destinate învăţâmântului până ce nivelul procentual îl va atinge pe cel stabilit de lege.

Cetăţenii nu pot privi în viitor cu încredere când văd cum totul se degradează în jur. Dacă politicienii nu vor face nimic ca să stopeze degradarea, istoria îi va ţine minte că nu le-a păsat cum a dispărut printre străini un sfert de ţară, în nici o generaţie.