Într-o expediţie que recordaré por el resto de mi vida, am parcurs, acum vreo 12 ani, Patagonia chiliană, bucurându-ne de priveliştea munţilor (mai vechi decât Anzii) din Torres del Paine, coborând la Punta Arenas, Strâmtoarea Magelan, Ţara de Foc şi oprindu-ne la vreo câteva ore de Capul Horn.
Am văzut, în libertate, albatroşi, lame, lei de mare, condori şi, bineînţeles, pinguini.
Sunt multe lucruri care te pot impresiona în Chile, unde vinul este cea mai importantă componentă a brandului naţional.
Cu excepţia capitalei, Santiago, ţara aceasta nu pare să aparţină continentului sud-american. Ordine, eficienţă, curaţenie, densitate demografică mică. Locuitorii par să îmbrăţişeze nonconsumerismul, iar plăcerea petrecerii timpului liber în natură e o constantă pentru toate vârstele. Despre vinul chilian îţi vorbeşte toată lumea (în cunoştinţă de cauză), de la miniştri până la şoferii de taxi (care par, uneori, mai apropiaţi de subiectul „oeno” decât de cel al destinaţiilor la care ar trebui să te ducă).
Asta în condiţiile unui consum modest de vin (şi, în general, un consum mic de băuturi alcoolice), dar cu un export fenomenal, care atinge toate meridianele lumii.
Restaurante sunt pe toate gusturile. Cele urbane nu diferă foarte mult de cele europene, în schimb, cele din zonele unde cresc vitele în libertate, sunt... wow (cum se spune astăzi).
Cel mai spectaculos restaurant îl găseşti în plină pustietate, în Parcul Naţional Torres del Paine. Fără semnal GPS, fără curent electric, dar cu un serviciu de cinci stele, veselă scumpă şi pahare Riedel! Lumânări, meniu fantastic şi vinuri extraordinare (cam din toate cramele importante din Chile, gamele elitiste).
După o astfel de experienţă oeno-gastro şi după un somn în căsuţe suspendate (pe sub care treceau vulpi) am avut parte de o navigare pe „Lacul Cenuşiu” (Lago Grey) către locul în care se pot vedea (şi auzi!) imense blocuri care se desprind din gheţarii azurii şi cad în apă.
După o seară plină de vinuri de clasă, grupul nostru a optat ca în „sesiunea” acvatică să bem pisco-sour şi sauvignon-sour, băutură „de bar” cu pisco sau Sauvignon Blanc, albuş de ou, zahăr şi nu mai ştiu ce. O scrânteală... Dar, o „nebunie” care avea nevoie de gheaţă. De unde să iei gheaţă mai „pură” decât cea din gheţar, din formele ciudate care pluteau pe lângă barca noastră? Presiunea sub care s-a aflat apa la schimbarea stării de agregare, timpul, habar n-am ce, face ca această gheaţă să fie perfect transparentă (cristal!) şi să se topească foarte încet.
De dragul gheţii (mi-e teamă să cred că de dragul alcoolului), paharele se umpleau şi se goleau de parcă am fi fost însărcinaţi să îmbunătăţim forţa motrică a vaporaşului prin ritmul constant al braţelor în mişcarea lor de bielă manivelă.
„Fraţilor! – am strigat ca-ntr-o piesă de Cehov, „vă daţi seama că o dată cu gheaţa asta topită-n pahare vă puteţi întâlni cu microorganisme trezite la viaţă după mii şi mii de ani?” Era o glumă. Dar, în afara de mine, nu prea mai râdea nimeni. Din omul care însufleţeşte petrecerea, am ajuns în rolul tăietorului de maioneză. Nu m-am atins de cărţile climatologilor de frică să nu mă virusez şi nici de cele ale virusologilor, să nu mă ia frigurile. Dar tot am aflat câţiva ani mai târziu că, exact pe unde am fost noi, la topirea unui gheţar, s-au găsit obiecte aparţinând militarilor germani din perioada celui de-al doilea război Mondial.
Cu alte cuvinte, se pare că „gheaţa noastră” nu era aşa de veche...
Dar de ce mi-oi fi adus eu aminte de toate astea?
Nu vorbesc aici nici de viruşi, nici de vinuri din Chile. Deocamdată.
- Cotnari, Spumant – Frâncuşă extra sec
- Velvet Winery, La Ţigănci – Fetească Neagră rosé 2018
- Familia Vlădoi, Ion Vlădoi - Fetească Neagră rosé 2017
1. Cotnari, Spumant – Frâncuşă extra sec
Sunt „înţărcat” cu vin din Frâncuşă.
Când mă mai lua tata cu el „pe teren” în ARO-ul Intreprinderii (IVV Iaşi), mergeam cu mare plăcere.
Oriunde coboram, în orice fermă, orice „MAT”, orice IAS, eram primiţi de prietenii lui buni.
La Cotnari am ajuns, înainte de Revoluţie, doar de vreo 4-5 ori. Dacă la primele vizite, mi se părea departe faţă de Iaşi, şi pentru că eram mic primeam doar fructe (cele mai bune cireşe din viaţa mea, acolo le-am mâncat, „boambe” de Cornari), mai apoi, crescând şi primind dreptul de a degusta vin, drumul a părut să se fi scurtat ca prin farmec. Dar, la terminarea liceului am plecat la Bucureşti şi am avut o pauză în a vedea acest loc drag.
Pe la mijlocul anilor ’90 am reluat drumurile către Cotnari. Destul de des.
Cum spuneam, acum îmi păreau mai scurte. Chiar şi din Capitală.
Frâncuşa era prietenoasă şi pe atunci. Ani de zile am considerat că este subevaluată şi tot atât timp am proiectat-o în mintea mea şi în discuţiile cu conducerea – ca vin „neliniştit”.
Când am auzit că se trece la fapte, m-am bucurat ca de-o veste despre o întâmplare bună a unui membru al familiei.
Când am degustat-o, m-am entuziasmat.
Culoare atrăgătoare, deschisă. De mirosit, miroase miraculos a caise, retronazal chiar a banane, notele de autoliză fiind fine, de biscuiţi englezeşti.
Această particularitate se transferă şi în gust, dar e greu s-o prinzi printre bulele filigran (calitate mai rar întâlnită la maturarea în rezervoare) şi accentele de cremă de lămâie şi pere verzi. Finalul este o „aterizare” lungă şi lină, pe parcursul căreia se mai insinuează ca într-un montaj psihedelic multisenzorial (dacă ar exista aşa ceva), parfum de „ Mâna Maicii Domnului”, „romaniţă”, stafide galbene şi chiar puţin ghimbir. Am de gând să folosesc spumantul de Frâncuşă la experimentele mele pe feedback-ul neuro, cardio ş.a.m.d. (nu pot spune mai mult; e cercetare; e secret), pentru că am avut senzaţia unei aritmii... plăcute. Medicii i-au pus nume prea serios... Aritmie. Bine, e de înţeles că nici nu ar fi putut prescrie vreun medicament pentru... „fluturi în stomac”.
2. Velvet Winery, La Ţigănci – Fetească Neagră Rosé 2018
Buuuun. Nu e prima oară când scriu despre vinuri noi, despre vinuri cărora le anticipez succesul.
La „Roze”-ul de faţă iau în calcul mai mulţi factori.
Entitatea de lucru nu e una nouă. Amfiteatru Vitis a început aventura în Lumea Vinului acum câţiva ani. Arealul în care se cosnstruieşte profilul „jucătorului” care deja se numeşte Velvet Winery e încărcat de frumuseţe şi de particularităţi pentru vinul de calitate încît, Peter Mayle, dacă ar fi cunoscut acest terroir, e posibil să-l fi pus în cărţile sale.
Consultantul, cel care finisează vinurile, cupajele, este cunoscutul Liviu Grigorică. Semnătură fermă, recognoscibilă. Tot la semnătură – punctează decisiv şi George Moisescu, cel care etalează (curajos) etichete pentru cumpărători din paliere diferite de vârstă (neomiţând nici variabilitatea ocaziilor de consum)
Rosé-ul nostru este, conceptual vorbind, mai apropiat de vinul roşu. Adică, cu el nu răspundem la întrebarea: „Cu ce vă răcoriţi? Alb sau rosé?”
- Pentru cei care sunt conştienţi că la anumite feluri de mâncare nu se potriveşte vinul alb, dar care nu vor să bea vin roşu.
- Pentru cei care preferă vinuri (inclusiv rosé-uri) mai solide, cu note mai puţin sprinţare, în cheie mai sobră (fără tristeţi sau nostalgii).
Fructele sunt coapte bine, fie că vorbim de piersici, fie că ne raportăm la rodia din atac. Rubarba - gustativ - (sau o... „rubarbată”) este învelită în blânde arome de bujor - olfactiv. Coajă de mandarină, ba chiar şi puţin suc din deliciosul fruct.
Vedeţi, multitudinea de descriptori, e un semn clar că nu e un rosé de vară... şi atât. Mai exact spus, e un gust care lipsea din oferte. Şi a venit.
În câteva ore, pe www.vinmagazin.ro .
3. Familia Vlădoi, Ion Vlădoi - Fetească Neagră rosé 2017
Am lăsat la urmă un vin cu multă poveste.
Last but not least.
În primul rând, mă bucur că acest producător, cu performanţe confirmate în timp, atunci când a luat prima Medalie de Aur la IWCB VINARIUM, a făcut pe mulţi să sară-n sus. Surpriza i-a săltat de la sol. Bine, omuleţii ăştia erau cu „mâinile-n aer” şi pentru denumirea concursului (e o discutabilă alăturare de litere pe care am moştenit-o, dar care există şi la alte mari concursuri de vinuri şi la mărci celebre de ceasuri ş.a.m.d.)
Săritul în sus era obligatoriu ca frondă nejustificată faţă de un sistem validat ştiinţific care refuza să accepte „vinul bun e vinul care-mi place” şi, care postulează că sentinţa de „magister” a unui singur evaluator (mai mult sau mai puţin îndreptăţit să emită judecăţi), nu se poate substitui logicii matematice, mediei notelor judecătorilor unui panel de 5 sau 7 profesionişti (medie formată în urma eliminării notelor extreme). Metoda, profesionalismul, rigoarea, diversitatea etno-culturală, au învins şi vinurile premiate în concursurile serioase au ajuns să fie îndrăgite de winelovers, aducând şi cârcotaşii într-o relaţie firească cu gravitaţia, adică cu picioarele pe pământ.
Către podium, cei de la Familia Vlădoi (ca şi Gîrboiu, Strunga, LaCerta, Avereşti şi mulţi alţii) au plecat cu dreptul, iar medaliile se dovedesc a fi rodul curajului, creativităţii, persuasiunii, constanţei şi nu cel al întâmplării.
Un vin din 2017, care să producă atât de multă plăcere, arată, desigur, talentul vinificatorului dar, în egală măsură, şi potenţialul soiului Fetească Neagră, soi pe care, din spatele unor monitoare şi cu degetele-nfipte-n tastatură, ne permitem cam des să-l luăm „de sus” la întrebări.
E bun, oameni buni!
Imaginaţi-vă o retortă în care amestecăm zmeură, violete, ceai de iasomie, dude albe, un vârf de cuţit de praf de cuişoare, măceşe coapte, poate şi două-trei prune.
Vinul „pleacă” blând, te păcăleşte, alcoolul şi un rest delicat de zaharuri nu lasă să se întrevadă parcursul tumultuos al vinului şi finalul de forţă.
A luat medalie de aur la VINARIUM 2019. Ar lua-o şi astăzi.
Îl găsiţi şi pe site-ul producătorului, aici.
