Peste 47 milioane de francezi sunt aşteptaţi la urne pe 23 aprilie, în ceea ce s-ar putea dovedi un exerciţiu democratic crucial pentru toţi europenii , nu doar pentru cetăţenii din Hexagon.
Probabil dacă Emmanuel Macron, singurul candidat pro-european din cvartetul celor care au şanse de a intra în finală, va ieşi câştigător, Europa va merge mai departe şi va avea, în sfârşit, o uniune fiscală, o nouă cameră a Parlamentului European, alcătuită din statele care folosesc moneda unică, şi un ministru de finanţte la nivelul zonei euro. Aşadar, suntem martori la cea mai importantă, dar şi cea mai greu de prezis cursă electorală din Franţa ultimilor aproape şaizeci de ani.
Evenimentele crizei algeriene din mai 1958 l-au adus pe generalul Charles de Gaulle în poziţia de preşedinte al Franţei şi au antrenat ratificarea unei noi Constituţii, ceea ce ducea la naşterea celei de A Cincea Republici şi sporirea puterii prezidenţiale. Schimbările electorale de acum şaizeci de ani au schimbat din temelii Franţa şi sunt valabile şi în prezent, iar cele din următoarele zile ar putea reprezenta o transformare la fel de profundă pentru Hexagon şi întreaga Europă.
Moştenirea gaullistă, cea care făcea apel la o Franţă conservatoare, naţionalistă şi anti-americană, se mai simte şi astăzi în politica franceză, iar în ultimii ani s-a bucurat de un soi de renaştere. Marine LePen, candidatul eurosceptic, principalul contracandidat al lui Macron, revendică de altfel moştenirea politică gaullistă, în vreme ce Francois Fillon adoptă o retorică deloc departe de cea a generalului.
În partea stângă, Jean-Luc Melenchon, al patrulea candidat cu şanse de a intra în turul al doilea, denunţă strategia de politică externă a Franţei, respectiv cei doi piloni constitutivi ai săi, apartenenţa la NATO şi Uniunea Europeană, în vreme ce restul propunerilor sale sunt catalogate drept comuniste.
Aşadar, Macron reprezintă “a treia forţă” sau “a treia cale”, o alternativă la gaullism şi comunism, adică reţeta câştigătoare pe care au aplicat-o şi alţii în trecut pentru a câştiga prima funcţie în stat, iar dacă sondajele se vor adeveri, Emmanuel Macron va deveni cel mai tânăr preşedinte al Franţei din toată istoria ei, nu doar din perioada celei de A Cincea Republici.
Spre surprinderea multor strategi care vedeau în afişarea afinităţii faţă de proiectul european o abordare lipsită de avantaje, Macron a condus o campanie bazată tocmai pe exteriorizarea preţuirii faţă de europenism. Şi a funcţionat. Un candidat independent, venit aproape de nicăieri, îmbrăţişând steagul european, a devenit favoritul la câştigarea preşedinţiei Franţei.
Dar Europa este hărţuită după criza financiară din 2008 de o recuperare anemică, şomaj la cote foarte mari în rândul tinerilor şi nu numai, datorii imense plus o inegalitate a averilor şi veniturilor alarmant de pronunţată. Plecarea Marii Britanii din Uniunea Europeană şi negocierile ce vor urma între Bruxelles şi Londra fac esenţial un parteneriat franco-german solid, iar Macron este singurul candidat care pare să garanteze acest lucru.
De asemenea, Europa este forţată să răspundă mai rapid decât poate s-ar simţi confortabil la întrebarea pe care a tot ocolit-o din considerente tactice până acum:”Vrem mai multă sau mai puţină Europă?”.
Având în vedere că populaţia Europei reprezenta 25% din populaţia globală în anul 1900, iar în 2050 vom fi cam 6% din totalul cetăţenilor de pe Pământ, iar economia europeană domina la nivel global, în vreme ce în 2050 nu putem să mai fim aşa siguri, s-ar putea ca alegerea să fie mai multă Europă, respectiv mai multă integrare, iar aceasta însemană că realizarea uniunii fiscale nu mai poate fi amânată.
Trebuie implementat cât mai repede un proiect care să armonizeze măsurile fiscale la nivelul zonei euro, iar împreună cu politica monetară comună să completeze instrumentele necesare pentru lupta împotriva bacteriei care a gripat visul european, şi-anume inegalitate imensă a averilor şi a veniturilor. Europenii vor trebui să găsească o formulă care să ţină cont de ideile ordoliberalismului german, definit de o disciplină fiscală aproape impecabilă, însă trebuie să ofere în acelaşi timp şi o bandă de flexibilitate statelor care au nevoie să recurgă la deficite mai mari.
Doar o luptă puternică cu inegalitatea averilor şi a veniturilor poate întări încrederea cetăţenilor în proiectului europeană. În ultimii patruzeci de ani, venitul a 90% din populaţia unor ţări dezvoltate a stagnat, deşi economia a crescut de câteva ori, tot surplusul fiind acaparat de restul de 10%, iar asta se vede din ce în ce mai tare la vot în ultima vreme. Europa este obligată să se întoarcă către cei care se simt lăsaţi în urmă de schimbările din lume.
În momentul în care crizele financiare lovesc continentul european, după structura actuală, ţările Uniunii sunt afectate la un nivel diferit unele de celelalte, ceea ce face ca interesele fiecăruia în parte să nu mai conveargă şi să se dezlănţuie un joc de putere care nu face deloc bine proiectului european. Europa poate pregăti în acest sens un teren prielnic pentru instrumente financiare inovatoare care să mutualizeze interesele.
Bugetul federal a crescut greu la început în Statele Unite ale Americii, acum reprezentând peste 20% din PIB, iar în Europa pare să se lasă încă aşteptat, însă doar aşa poate Uniunea să canalizeze eficient fondurile pentru bunurile publice de care beneficiează orice cetăţean al continentului şi să ajute Europa să reducă prăpastia între clasele sociale.
Inegalitatea monstroasă la care s-a ajuns poate aduce oricând o instabilitate socială nemaiîntlânită după cel de-Al Doilea Război Mondial.
Europa trebuie să aleagă. Vrea sau nu să pericliteze pacea şi liniştea de pe continent, să rişte revenirea urii şi a atmosferei asasinatelor din anii ’30, doar pentru ca unei foarte mici părţi a societăţii să i se permită să acumuleze toată creşterea economică, iar restul cetăţenilor să îndure o viaţă din ce în ce mai puţin prosperă?
