Cum însă amintitul cerc nu are vreun gând de armistiţiu, a declanşat imediat războiul rece împotriva BNR. Iar principalul front se dovedeşte a fi rezerva de aur. Au fost deja anunţate, de fapt „tocate“ în spaţiul public, de o săptămână încoace, principalele teme de atac: 1) costul repatrierii aurului de la Banca Angliei, care ar fi fost exagerat de guvernatorul BNR într-o conferinţă de presă; 2) inevitabilitatea unui audit fizic al stocului de aur ce va fi repatriat, care i-ar atrage implicit pe procurori să cerceteze prejudiciile aduse statului; 3) şi încă un motiv ce ar fi de competenţa procurorilor DNA – faptul că „Isărescu a împiedicat utilizarea aurului României pentru diminuarea dobânzilor plătite Fondului Monetar Internaţional în perioada 2009-2012“ şi 4) o simplă menţiune a titlului de pe un blog („20 de tone de aur transferate din România în Argentina“), aberaţie ce nu merită un comentariu. Şi acum - detaliile.
1) După ce, acum vreo patru ani, s-au înteţit învinuirile aduse Băncii Naţionale, că „ar fi vraişte“ în gestiunea rezervei de aur, am luat cu de-amănuntul evidenţele şi arhivele BNR, împreună cu experţi în metale preţioase, pentru a aduna tot ce este relevant în legătură cu stocul de rezervă. Am consultat toate registrele privind mişcările de aur. Am examinat documente, am analizat registru cu registru, operaţiune cu operaţiune, an de an, din 1968 şi până la zi. Unde a fost cazul, şi a fost, ne-am întors în timp până în anii interbelici. Pot, deci, să afirm că toate evidenţele, întreaga gestiune sunt într-o ordine desăvârşită. Ca să dispară un singur gram de aur este o imposibilitate.
2) Îngrijorări legate de „dispariţii“ din rezerva de aur sunt vânturate de vreo 20 de ani. Jurnalistul Alecu Racoviceanu a găsit, în arhivele Parlamentului României, scrisoarea pe care i-am adresat-o în 2002 senatorului Corneliu Vadim Tudor, pe care a publicat-o în martie anul acesta. Alecu Racoviceanu a menţionat suspiciunile lui Corneliu Vadim Tudor că aurul românesc ar fi fost trimis la Londra în secret şi, mai cu seamă, că o parte a şi dispărut. Nu am cum să public, în spaţiul acestei rubrici, întreaga scrisoare. Voi reda însă câteva pasaje dintre cele mai semnificative: „Dv. aţi afirmat public că Banca Naţională a vândut argintul ţării: în total 400 de tone (...) Realitatea este că BNR nu a recurs la o simplă vânzare, ci au avut loc acte succesive de vânzare-cumpărare. Practic, întreaga cantitate de argint din tezaurul Băncii Naţionale, cântărind 614,2 tone, a fost schimbată pe aur. (...) A fost o afacere avantajoasă pentru România, schimburile fiind făcute în momente în care pe pieţele internaţionale cererea de argint era în creştere. (...) Vă asigur, Domnule Senator, că înaintea oricărei operaţiuni cu metale preţioase, Banca Naţională a informat în detaliu cele două Camere ale Parlamentului, Preşedinţia şi Guvernul. Nicio operaţiune nu a fost făcută în ascuns.“
3) România intrase, în ’90, cu 67 de tone de aur. Banca Naţională, hotărâtă să-şi asigure un stoc optim, a cumpărat continuu aur. Cu ce bani? Desigur, nu de la buget, ci din propriile operaţiuni de piaţă. A cumpărat aur inclusiv de la populaţie, pe care l-a plătit la preţul pieţei internaţionale.
4) BNR dă seamă societăţii pentru fiecare gram de aur, păstrat fie în ţară, fie în străinătate. Raportul pe anul 2018, bunăoară, trimis Parlamentului zilele trecute - şi care va fi analizat astăzi, la Banca Naţională, într-o conferinţă de presă - este însoţit de un raport asupra situaţiilor financiare făcut de un auditor independent.
5) BNR a raportat recent, la 1 iulie 2019, că aurul din rezerva internaţională are o valoare actualizată de 4,1 miliarde de euro. Noi, cu 103,7 tone, ocupăm locul 35 în lume. Raportat atât la nevoi, cât şi la cerinţele actuale privind ponderea metalului galben în totalul rezervelor internaţionale, avem exact cât ne trebuie pentru ca aurul să constituie un important capital de încredere.
6) Costul repatrierii aurului nu se calculează „după ureche“, prin infiltrarea populismului până şi în matematică. Iar avioanele militare, dacă vor putea fi antrenate în transportul aurului, trebuie să fie şi ele plătite. Tot ce reprezintă repatrierea fizică – 60 de tone de aur scoase din Banca Angliei, transportul până la aeroportul din Londra, transportul cu avioanele până la Bucureşti, transportul aurului de la aeroportul din Bucureşti la BNR, plata forţelor de securitate la Londra şi a Jandarmeriei Române la Bucureşti - reprezintă un preţ de câteva ori mai mare decât cel „făcut“ de către contestatarii Băncii Naţionale. Dar acest preţ e doar o mică parte a costului total. Fiindcă grosul cheltuielilor îl vor reprezenta asigurările şi reasigurările întregului proces - la Londra, în aer şi la Bucureşti - la companii internaţionale sigure. Iar întregul cost îl va suporta Banca Naţională - şi nu statul român - din propria rezervă valutară.
*
Şi iată cum, în spaţiul public, sunt reluate şi iar reluate teme de natură să nască dacă nu convingeri măcar suspiciuni, dacă nu temeri măcar semne de întrebare cu privire la calitatea deciziilor şi la rigoarea gestiunii aurului monetar din rezerva internaţională a ţării. Iar Banca Naţională nu-şi poate permite, sub niciun aspect, să nu facă deplină lumină în legătură cu aurul ţării.
