Populaţia României, a şasea ca mărime din Uniunea Europeană, a dobândit anul trecut un spor al averii sale nete cu 10 procente. Vestea, apărută în raportul de stabilitate financiară al BNR, dat publicităţii ieri, este importantă sub două aspecte. Întâi, pentru că această creştere – ce are în vedere atât nivelul activelor imobiliare, cât şi pe cel al veniturilor – a depăşit maximul din 2008. Apoi, pentru că ilustrează şi componenta de economisire, reflectată de faptul că
10 milioane dintre locuitorii ţării - o masă critică deci! - deţin azi 14,2 milioane de conturi bancare. Sunt conturi de depozite, conturi curente, conturi asociate cardurilor, prin care populaţia creditează băncile.
Nu este însă deloc în ordine că a şasea populaţie din Uniunea Europeană are cea mai redusă cotă de îndatorare. De numai 15,4 la sută din PIB. Din această realitate derivă alta: aceea că avem cea mai mică intermediere financiară, raportată la PIB, din Uniunea Europeană. Iar cât timp acest decalaj nu doar că persistă, ci se accentuează, nu există nicio speranţă că în România vom vedea scăzând costurile creditării.
Dacă luăm în considerare, totodată, faptul că economisirea populaţiei este legată de doi factori, veniturile curente şi agoniseala din fiecare gospodărie, ajungem la concluzia că şi sub acest aspect sunt obligatorii eforturile pentru a fi îndreptate lucrurile. Mai ales dacă avem în vedere că ambii factori îsi au rădăcinile în puterea economică a societăţii.
Fireşte, nu trebuie să uităm trecutul. Pentru că România, care a traversat cinci mari epoci istorice distincte în numai 161 de ani, din 1859 şi până astăzi - 1) trecerea treptată la legi şi instituţii capitaliste; 2) regatul şi capitalismul în dezvoltare; 3) cele trei etape cu trăsături diferite ale epocii comuniste; 4) constituirea instituţiilor statului de drept şi ale economiei de piaţă; 5) România în NATO şi în Uniunea Europeană, fără să se fi acomodat consistent cu ultimele trei epoci - a fost în tot acest timp într-o continuă tranziţie. Rănile adunate în 161 de ani, ce încă dor, muşcă azi din imunitatea economiei noastre reale. O economie împărţită în 700.000 de firme noi, fără o memorie consolidată privind tradiţii, competenţe, formare profesională.
Contradicţiilor vechi le-am adăugat contradicţii noi. Prima şi cea mai gravă fiind contradicţia accentuată între mărimea populaţiei, creşterea consumului mediu peste nivelul ofertei interne - menţinută într-o oarecare măsură şi în timpul crizei prin care trecem acum -, şi indicatorii de bunăstare. Populaţia României, de
18,5 milioane de locuitori, este relativ numeroasă, fiind pe locul şase în tabloul Uniunii Europene. Fapt ce face din acest indicator, în toate analizele, un reper pentru toţi ceilalţi indicatori. Pentru PIB, întâi, înţeles ca sumă a valorilor economice adăugate trimestru de trimestru şi an de an avuţiei naţionale. Căci PIB-ul îşi pierde orice relevanţă, dacă nu este analizat în raport cu mărimea populaţiei ţării. Fiindcă, bunăoară, nu poate fi pusă la index existenţa în Uniunea Europeană a opt ţări cu populaţii mult mai mici decât România, dar cu PIB-uri nominale... neliniştitor de mult mai mari.
Într-o ţară cu potenţialul economic pe care îl are România, dacă reformele structurale ar fi fost făcute la timp iar legităţile economice ar fi fost luate în serios, roata afacerilor private prospere s-ar fi învârtit fără întrerupere. Mai departe, în loc de marile decalaje între producţie şi consum, reflectate în deficitele balanţei comerciale şi în cele mai mici venituri bugetare din Uniunea Europeană, ca pondere în PIB, am fi putut să avem nu doar
6 procente pondere a veniturilor directe din afaceri private profitabile în totalul veniturilor populaţiei cât avem acum, inadmisibil de puţin, ci 20 - 30 de procente, ca în Europa de Vest. Şi un alt nivel al veniturilor, considerabil înalt, în bugetul statului.
Altele ar fi fost, acum, salariile şi pensiile în România. Ele ar fi adus venituri substanţiale în gospodăriile populaţiei, la care s-ar fi adăugat câstiguri importante din afaceri private, asigurând un alt standard de viaţă pentru o masă critică a populaţiei. Şi un alt nivel al economisirii.
