Eurostat, la sfârşitul săptămânii trecute, a făcut public raportul asupra inflaţiei în cele 27 de ţări din Uniunea Europeană. Raport însoţit, ca de obicei, de graficul ce înfăţişează scala ratelor creşterii şi ratelor scăderii preţurilor de consum în precedentele 12 luni.
Respectiva scală (sau paradigmă) a valorilor măsurabile ale inflaţiei, din cursul lunii decembrie 2020, reprezentând cifre şi linii înscrise deasupra şi dedesubtul unui plan drept, situat la nivelul zero, constituie un motiv semnificativ de îngrijorări atât în zona euro, cât şi în afara ei. Întâi şi întâi, pentru că 13 ţări (12 din zona euro, între care Germania, Spania, Italia, şi una recent admisă în antecameră, Croaţia) sunt în deflaţie. Două ţări, Franţa şi Bulgaria, alt candidat pentru zona euro, sunt la cota zero. Alte 7 ţări au cote ale inflaţiei între 0,2 şi1,00 la sută, fără vreo speranţă să-şi depăşească repede inerţia şi să ajungă zona optimă. Un alt pluton, Cehia, Ungaria şi Polonia, cu rate ale inflaţiei între 2,4 şi 3,4 la sută, cu tendinţe de galop inflaţionist.
Referindu-se la această realitate, care se impune a fi depăşită, comunicatul BCE de săptămâna trecută, ce reflecta poziţia Consiliului Guvernatorilor din zona euro, sublinia că rata dobânzilor reprezentative ale Băncii Centrale Europene se anticipează a fi menţinută la niveluri apropiate de zero. Până când? „Până se va observa o convergenţă robustă a perspectivelor inflaţiei către un nivel în consens cu cerinţele actuale“. După care urmează o precizare extrem de importantă: „suficient de apropiată de 2 la sută!“... Pentru că 2 la sută este cota unanim recunoscută, în lumea modernă, drept rata anuală optimă a inflaţiei.
Ei bine, în întreaga Uniune Europeană, singura ţară cu un nivel al inflaţiei „suficient de apropiat de 2 la sută“ este... România.
Stabilitatea preţurilor, la nivelul inflaţiei optime, reprezintă cel mai bun activ social pe care poate să-l dea o bancă centrală, în sensul că oferă nu numai încredere, dar şi o creştere economică sustenabilă şi de durată. În plus, inflaţia optimă fereşte societatea de marile nedreptăţi economice şi sociale, pe care le provocă inflaţia care sare din matcă. Nu există taxă mai nedreaptă decât inflaţia galopantă sau decât deflaţia.
Minuta dezbaterilor din şedinţa din 15 ianuarie a CA al BNR, care a decis scăderea ratei de politică monetară de la 1,50 la 1,25 la sută, publicată aseară, cuprinde adnotări relevante privind consensul dintre această decizie şi nivelul la care se situează în prezent inflaţia. Fiind luate în calcul toate aspectele ce privesc această corelaţie. Atât efectele dezinflaţioniste, care au adus dinamica preţurilor către nivelul optim, cât şi presiunile inflaţioniste ce pot interveni în viitorul apropiat, inclusiv cele asociate condiţiilor în care are loc recenta liberalizare a preţurilor energiei electrice pentru consumatorii casnici.
Ideală este inflaţia de 2 la sută. Am ocupat acest cap de pod şi este important să-l apărăm. Toată planeta a ajuns la concluzia că o economie merge bine la un nivel al inflaţiei de 2 la sută. O inflaţie galopantă, în schimb, cum am avut noi, din octombrie 2017 până la începutul anului 2020 - cu un vârf de 5,41% în timpul acestui ciclu, „datorat“ tot unor decizii neinspirate în planul preţurilor la energie, e costisitoare. Preţurile muşcă din nivelul de trai, urcând costul vieţii. Oamenii cumpără mărfuri mai puţine cu bani mai mulţi.
Actualul nivel al inflaţiei, în România, a asigurat şi contextul reducerii dobânzii de politică monetară la 1,25 la sută. De ce este atât de importantă această dobândă, căreia îi mai spunem şi dobânda-cheie? Pentru că deschide multe uşi - între care: 1) arată tendinţele politicii monetare ale băncii centrale; 2) indică la ce costuri băncile obţin lichiditate de la banca centrală; 3) influenţează dobânzile la care băncile se împrumută între ele pe piaţa interbancară; 4) trasează jaloane pentru diversitatea dobânzilor practicate de băncile comerciale în relaţiile contractuale cu creditorii şi cu debitorii lor. Şi tocmai pentru că este atât de importantă această dobândă, ea este stabilită prin vot de către Consiliul de Administraţie al BNR. Iar proiectele departamentelor de specialitate, în baza cărora Consiliul adoptă deciziile, cuprind evaluări multidisciplinare: calcule ale probabilităţilor, modelări macroeconomice, analize statistice, sociologice, psihologice. În general, este analizată realitatea din sistemul bancar în raport cu tabloul ţării şi al lumii.
Anii care au trecut ne-au lăsat o zestre importantă: o experienţă acumulată în condiţii reale, într-o lume în care mari bănci centrale, în împrejurări economice diferite de ale noastre, au socotit că fac bine „ieşind din normalitate“ şi alunecând cu dobânzile de politică monetară spre zero. Banca noastră centrală, în împrejurările date, s-a văzut obligată să recurgă la un „arbitraj riguros“: să facă o politică monetară în acord cu realităţile concrete ale României şi, totodată, să nu se distanţeze periculos de ceea ce fac alte bănci centrale.
Dobânda de politică monetară real-negativă (racordată deci la realitatea ţării, dar menţinută continuu sub rata inflaţiei, ca şi în prezent) dovedindu-se optimă pentru a susţine această strategie. Acum, în împrejurări noi, într-un context inedit care impune măsuri inedite, analizele au indicat imperativul reducerii acestei dobânzi la 1,25 la sută, nivelul cel mai scăzut din istoria băncii noastre centrale. Dar opţiunile rămân în continuare deschise. Căci BNR a explicat, în repetate rânduri, că îşi păstrează „arme şi gloanţe“ pentru a face faţă unor posibile şocuri inflaţioniste. Când astfel de şocuri chiar au intervenit, cum a fost în octombrie 2017, filonul dobânzii-cheie de 1,75 la sută, rezonabil pentru acel timp, s-a dovedit a fi baza pe care au fost ridicate baraje în calea inflaţiei.
