Orice criză vine, de regulă, cu propria agendă: calendar, cauze, simptome. Implicând, desigur, mobilizări de anvergură pentru a-i atenua şocurile si pentru a-i scurta durata. Criza actuala, deşi are un specific inedit, nu face excepţii.
Sunt puţine vocile, pe planetă, care neagă specificul inedit al crizei ce ne tulbură în prezent viaţa. Dacă însă, un timp, exceptându-i bineînţeles pe coronasceptici, se constituise o unitate de vederi între vârfurile medicinei, ştiinţelor economice, politicieni, analişti, formatori de opinii, publicul larg, cu privire la o criză dublă – a sănătăţii publice şi a economiei – acum această comuniune pare să se destrame. Sunt vânturate teorii noi, potrivit cărora în prezent suportăm o criză a sănătăţii publice, al cărei impact s-a extins asupra economiei, pe care a dezorganizat-o dramatic; dar că, imediat ce actuala criză se va stinge, va începe alta, a cărei agendă va fi exclusiv economică.
Pe ce se întemeiază un astfel de raţionament? Pe argumentul că bugetele statelor lumii, şi în egală măsură bugetele companiilor din economie, dezechilibrate în confruntarea cu actuala criză, nu vor reuşi prea repede să restabilească încrederea slăbită, să readucă investiţiile şi să facă să revină creşterea economică. Raţionamentul e logic. Dar, în ciuda logicii, istoria ne este martoră că timpul a infirmat deseori acest raţionament.
E drept, l-a şi confirmat tot deseori. Bineînţeles, în împrejurări în care factorii de decizie fie că au citit greşit semnalele timpului, fie că au ţinut seama numai de propriile dogme. Când, de exemplu, preşedintele american Herbert Hoover a strangulat cheltuielile bugetare în timpul Marii Depresiuni din anii 1929 - 1933, tot ce a obţinut a fost prăbuşirea Wall Street-ului. Sau când, în Asia, în 1997, sub ameninţarea unei bule speculative ce tindea să se spargă, “tigrii” acelui timp au procedat la fel, tot ce au reuşit a fost să provoace mai întâi încetinirea activităţii economice, apoi declanşarea unei crize economice de mari proporţii.
Restrângând cercul şi trecând la analiza realităţilor de acasă, din Europa, vom înţelege şi de ce pachetele financiare adoptate de Consiliul UE în vederea refacerii economiilor vlăguite de actuala criză, ce au fost cuplate cu bugetul multianual, au câmpul de desfăşurare în anii viitori. Pentru că în anii viitori, după ce criza sănătăţii publice se va stinge, va fi nevoie de bani pentru investiţii care să stăvilească o eventuală criză economică. Şi din acelasi motiv noi, în România, abia în vara lui 2021 vom putea probabil să accesăm contul de 80 de miliarde de euro ce ne va fi deschis de Uniunea Europeană.
E adevărat, înainte de confruntarea cu provocările viitorului, avem de făcut faţă provocărilor prezentului. Iar strangularea cheltuielilor bugetare ar putea împinge ţările UE către o soartă similară cu a Statelor Unite în anii 1929-1933 sau cu a “tigrilor” asiatici în 1997. Ceea ce înseamnă că provocările prezentului nu sunt cu nimic mai prejos decât cele ale viitorului. Mai ales că, fiecare dintre ţările europene, mari, mijlocii sau mici, bogate ori mai puţin bogate, este nevoită să lupte pe două fronturi: să-şi echilibreze bugetele şi să-şi intensifice eforturile pentru ieşirea din recesiune. Pe ambele fronturi fiind nevoie de gândire prospectivă, de iniţiativă, de idei, dar şi de bani. Tocmai din acest motiv, al nevoii de bani, Banca Naţională a situat în prim planul activităţii sale, în această etapă, acoperirea deficitului de lichiditate din bănci, pentru a asigura o bună finanţare a bugetului statului, a economiei reale şi a populaţiei. Creşterea cheltuielilor statului, în această etapă, fiind inevitabilă.
Această problemă nu doar că există, că e reală şi greu de rezolvat, dar e obligatoriu să fie rezolvată. Pentru că, în aceste timpuri dure ale crizei sănătăţii publice, cu impact puternic asupra economiei, orice ţară nu poate fi decât bucuroasă să-şi umfle deficitele bugetare, să cheltuiască mai mult şi să susţină astfel politicile de relansare economică. Apare însă o întrebare cardinală: cum anume ar putea să fie finanţate aceste deficite ca să crească după nevoi? Ţările bogate sunt ceva mai aproape de un răspuns afirmativ la această întrebare. Întâi şi întâi, fiindcă pieţele financiare îşi menţin un reflex istoric: convingerea că datoriile acestor ţări nu sunt niciodată prea riscante. Oricând, undeva în lumea largă, ţări cum sunt Germania, Franţa şi încă multe altele vor găsi surse de finanţare pentru cheltuielile lor mereu mari. Cum însă ţărilor din UE le este interzis cu desăvârşire să-şi finanţeze deficitele bugetare prin emisiunile de monedă ale băncilor centrale, în nicio împrejurare cheltuielile lor nu pot să fie mai mari decât suma veniturilor bugetare şi a împrumuturilor pe care le pot contracta.
Pentru ţări ca România, aşadar, partitura deficitelor mari continuă să fie un ademenitor cântec de sirenă. Soluţia noastră noastră nu poate fi alta decât găsirea unui echilibru optim între veniturile şi cheltuielile bugetare. Iată podul pe care suntem nevoiţi să-l trecem pentru a ajunge pe tărâmul de unde am putea relansa creşterea economică.
