E absurd, şi ridicol totodată, gestul iniţiatorilor şi susţinătorilor legii „dării în plată“ de a fi cerut demisii la BNR după verdictul din 25 octombrie al Curţii Constituţionale. Pentru că din cauza lor – şi nu a Băncii Naţionale – această lege, ce a intrat formal în vigoare la 13 mai 2016, nu se aplică. Au trecut de atunci şase luni şi efectul impus textului legii – dai băncii casa şi scapi de datorii – a fost obţinut doar în cazurile în care consumatorii şi creditorii (băncile) au ajuns la un astfel de acord.
Iar impreviziunea nu se prezumă, ci „judecătorul trebuie să verifice ca instituţia dării în plată să nu fie un instrument discreţionar pus la dispoziţia doar a unei părţi“, cum e notat în comunicatul Curţii. Totodată, aşa cum este consfinţit în art. 1271 din noul Cod civil, instanţa va fi obligată să cântărească două realităţi de maximă însemnătate. Pe un taler al cântarului va fi regula: „părţile sunt ţinute să-şi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit oneroasă“. Pe celălalt taler vor fi excepţiile care întăresc regula: „schimbări excepţionale de împrejurări, care ar face vădit injustă obligarea debitorului la execuţia obligaţiei“. Iar verdictul instanţei – adaptarea contractului ori încetarea contractului – nu poate fi prezumat. E nevoie de o analiză aprofundată şi de o judecată dreaptă.
În dezbaterea pe marginea „dării în plată“ era inevitabil să se fi ajuns la maximizarea atenţiei publice pe subiectul „casă“ şi, deopotrivă, la o puternică stimulare emoţională cu referire la posibilitatea stingerii creanţei. Cifrele fiind însoţite de o adnotare cu sensibilă încărcătură psihologică – şi anume: „casa, bunul cel mai de preţ, de cele mai multe ori agoniseala de o viaţă a unei familii“. Se impunea, aşadar, ca statul să gândească serios cum să li se întindă o mână de ajutor celor ce sunt aproape să-şi piardă casele? Pentru că soluţia legii „dării în plată“, care era inevitabil autoevacuarea, nu putea rezolva această problemă grea.
Propunerea legislativă, în forma iniţială, de proiect, are ataşată şi o expunere de motive, în care este menţionată, ca izvor de drept, „Directiva Europeană 2014/17/UE“. Numai că invocata directivă spune altceva decât găsim în legea în cauză, în pericol fiind echilibrul balanţei creditori-debitori-depunători. Şi, în ultimă instanţă, creditarea însăşi. Textul legii, în forma ieşită din Parlament, le sugera celor expuşi să-şi piardă casa familială, prin darea în plată, că… nu-şi vor pierde locuinţele. Pentru că băncile, imediat ce vor fi notificate cu intenţia de a le fi puse în braţe case în loc de bani, se vor grăbi să deschidă negocieri cu debitorii restanţieri, oferind condiţii blânde de returnare a datoriilor. Aşa s-a interpretat. Era însă o iluzie. Cine ar fi putut să ştie cum vor reacţiona băncile, ce strategii vor adopta?! Şi, apoi, ar putea cineva astăzi să ofere certitudini în privinţa raportului între evoluţia chiriilor şi cea a ratelor la credite ipotecare?! Socoteala de… astăzi nu se potriveşte cu cea din piaţa de mâine! Prin urmare, legea „dării în plată“, în forma iniţială, nu avea cum să aducă doritul echilibru în raporturile dintre bănci şi cei care au luat împrumuturi garantate cu un „pachet“ de bunuri imobiliare, între care şi o casă. Cred aşadar că, în continuare, statul va fi nevoit să intervină – în litera şi spiritul Directivei 17/2014 a UE – cu un pachet de legi bine gândite, care să reorganizeze piaţa serviciilor financiare, dacă va dori să nu avem parte de o perturbare a creditului, ca factor relevant de bunăstare.
Va fi nevoie de judecată sănătoasă şi de acţiuni pe termen lung. Şi mai cu seamă, va fi nevoie de un pachet de legi înţelepte, care să nu fie împilate de o teologie exclusivistă, dar care să fie extrem de riguroase. Şi mai avem nevoie de un respect deosebit faţă de drept. Pentru că numai puterea dreptului şi obişnuinţa de a-i respecta întocmai regulile, în litera şi spiritul lor, pot da societăţii tăria să fie la înălţimea cerinţelor contractului social propriu veacului XXI.
