Celor cinci ţinte nominale care au alcătuit, iniţial, criteriile de trecere la euro – inflaţia, deficitul bugetar, cursul de schimb, dobânzile şi datoria publică – li s-au adăugat, de câţiva ani, convergenţa reală şi convergenţa instituţională. Toate aceste cote, ca să fie cucerite, impun schimbări radicale de ritmuri şi de conţinut în planul restructurării. Pentru că, de mai bine de 29 de ani, din ianuarie 1990 şi până în februarie 2019, desfundarea canalelor restructurării a întârziat. Mai mult, deseori restructurarea a fost pur şi simplu simplificată grosolan, fiind confundată cu reducerile de personal.
De aici înainte însă, dacă vrem să nu plătim scump, nu vor mai fi posibile noi întârzieri. Şi nici noi confuzii. Numai că o restructurare profundă e o marfă scumpă. De aici cerinţa ca atât populaţia, cât şi – mai cu seamă – şefii din economie să vadă în „standardul de viaţă” ceea ce este în realitate: un concept legat strâns de productivitate şi de rentabilitate, de inovaţia tehnică, de cultul lucrului bine făcut. În ultimă instanţă, de valoarea adăugată sustenabilă obţinută prin restructurare.
Acum, în topul creşterii economice pe locuitor la paritatea standard a puterii de cumpărare, în Uniunea Europeană, noi ocupăm locul 27, între cele 28 de ţări membre. Dacă vrem să scăpăm de acest loc, care nu ni se potriveşte, e nevoie ca societatea românească să consolideze un lanţ de avantaje competitive, fiindcă atâtea câte avem nu ne ajung.
Înainte de orice şi, poate, mai mult ca oricând, societatea românească are nevoie şi de un nou suport pentru o solidaritate reală. Cum şi l-ar putea asigura? Desigur, prin câteva reuşite certe, care să redeştepte încrederea şi speranţa în viitor. Bunăoară asigurând încă un plan de convergenţă, desigur internă, între creşterea economică şi bunăstarea socială.
Problema e că noi, cei care ne dorim să ajungem în Zona Euro, trebuie să devenim altfel decât noi, cei de acum. Prin educaţie în general şi prin educaţie economică în special. Iar o astfel de schimbare este esenţială.
Cultura economică poate să mişte ţara… şi chiar o mişcă dacă este bine făcută. Iar ca să fie bine făcută înseamnă să nu vândă fantezii, dogme, speranţe deşarte. Nici n-ar prinde, nici n-ar fi crezută şi deci nici n-ar avea rost. Ar fi pierdere de timp. Şi mai e ceva: să fie eficientă. Când însă
4 milioane de cetăţeni români fac PIB pentru alte ţări, motivaţia fiind veniturile neîndestulătoare din propria ţară, eficienţa culturii economice într-o piaţă a muncii nestimulativă devine o problemă grea. De reţinut că, în ciuda unor opinii din spaţiul public, BNR susţine creşterile de salarii. Fără aceste măsuri ne-am fi blocat singuri drumul spre Zona Euro. Fiindcă nu doar că ne pleacă medicii, ne pleacă specialiştii din domenii-cheie ale economiei, dar am putea ajunge în România la o criză de forţă de muncă şi, în special, la criză de specialişti.
Sigur, în economie este necesară o corelare perfectă salarii – productivitatea muncii. Aceasta este o legitate economică şi nu poate fi încălcată. Dacă au urcat salariile, nu e firesc acum să urce şi productivitatea, responsabilitatea fiind a firmelor, a întregii societăţi româneşti? Dacă nu am fi trecut printr-o criză globală, dacă nu ar fi avut loc căderi economice şi şomaj, dacă mari bănci de investiţii din America, din Marea Britanie şi din alte locuri nu s-ar fi prăbuşit, poate că nu şi-ar fi avut locul o astfel de întrebare. Dar aşa se întâmplă de cele mai multe ori. Din nefericire. Abia când arde ceva pe planetă începem să gândim de ce arde. Şi să ne punem întrebări legate de pericolul extinderii focului. Sau cum ar fi putut să fie evitat focul.
Sintetizând, problema-problemelor este mişcarea economiei româneşti pe linia unor performanţe sigure, a eficienţei şi productivităţii înalte. Proces anevoios, cu deosebire costisitor, dar pe deplin posibil încă din acest an. Numai aşa societatea românească se va alege cu rezultatele dorite. Deschiderea fiind cea clasică: cu investiţiile.
