Eveniment

Adrian Vasilescu, BNR: Ce viitor are Legea dării în plată

Adrian Vasilescu, BNR: Ce viitor are Legea dării în plată

Autor: Adrian Vasilescu

06.12.2019, 00:06 1307

Din 2015, de când Legea dării în plată a intrat în viaţa societăţii noastre, câtorva mii dintre debitorii cu credite ipotecare, ajunşi în impas, li s-a indus iluzia că lucrurile se vor simplifica pentru ei. În sensul că vor da casa băncii şi... vor scăpa de datorii. Dar legea, modificată şi iar modificată de Curtea Constituţională, arată că această excepţie de la regulă („derogare de la Codul Civil“) este ea însăşi supusă unor reguli.

Şi nu ar putea fi altfel atât timp cât, în creditarea ipotecară, unde intervine obligatoriu un contract, există întotdeauna două părţi implicate, un creditor şi un debitor. Relaţia dintre ei fiind în primul rând juridică, bazată pe acte şi pe reguli. Şi, totodată, comercială, bazată pe interese. Debitorul, bunăoară, vrea să îşi cumpere ori să-şi construiască o casă şi interesul lui este să obţină un împrumut. Creditorul, care e o bancă, are bani şi interesul lui este să îşi plaseze aceşti bani, astfel că este binevenită cererea debitorului care vrea o casă şi care solicită un împrumut. Niciunul nu este mânat de impulsuri generoase faţă de celălalt. Chiar Adam Smith, în celebrul lui tratat de economie politică, spunea că brutarul bunăoară nu face pâine pentru că ar fi generos şi ar vrea să îşi servească semenii, ci pentru că vrea să câştige. La urma urmei, acesta este lucrul bun care s-a întâmplat în istoria economică, pentru că dorinţa de profit este cea care a împins economia foarte departe. Iată o mare lecţie pe care societatea românească o învaţă greu. Dar o învaţă.

În acelaşi timp însă, societatea este interesată ca, în această zonă dominată de pragmatism, să strecoare şi mesaje emoţionale. De ce acest interes? Pentru că viaţa economică se desfăşoară cu faţa la oameni, şi atâta vreme cât economia nu se mişcă pentru a ajuta oamenii, ea nu are sens. Sigur că realitatea a impus ca această mişcare a economiei să se facă respectând norme de drept, dar morala este întotdeauna implicată. Iar când morala nu învinge, atunci trebuie să acţioneze dreptul.

O mare lecţie este, în bună măsură, creditarea însăşi. Modelul de consum, chiar stilul de viaţă au cunoscut, în România, schimbări importante începând din 2005 cu deosebire, când extinderea creditării a făcut ca numeroşi oameni să se mute în case pe care şi le-au cumpărat ori le-au construit cu credite bancare. Şi mai mulţi fiind cei care se împrumutau la instituţii financiare pentru a-şi îmbunătăţi confortul familial sau individual.

Nenumărate gospodării ale populaţiei, care primeau împrumuturi pentru case ori pentru consum, vedeau astfel în credit o legătură cu timpul, ca într-o funcţie matematică. O legătură care-i obliga să gândească în viitor. Sau cel puţin ar fi trebuit să-i oblige să gândească în viitor. Creditul arde etape, o tânără familie nu o mai ia „de la lingură“, cumpără mai întâi casa. De fapt, îşi începea viaţa cu viitorul, exersând bunăstarea pe datorie. Şi astfel a început să capete contur un nou model cultural.

Creditele bancare, contribuind la extensiunea susţinută a cererii de consum, au împins lucrurile către creşterea economică. Şi, deci, către amplificarea şi diversificarea ofertei de bunuri şi de servicii. Şi prin aceleaşi credite, mase critice de salariaţi, cu deosebire din categoriile cu meserii sigure, au fost legate de muncă, de performanţă.

Aceasta este partea luminoasă a creditării. Un proces ce trebuie să meargă înainte, să se dezvolte, ca o condiţie sigură a creşterii bunăstării. În acelaşi timp, însă, este de luat în seamă şi un alt aspect: acela că întreaga activitate de împrumuturi bancare este organizată pe baza unor reglementări, ceea ce nu înseamnă că este ignorată etica în procesul de creditare. Etica este foarte importantă în relaţia client-bancă. La fel ca în orice altă afacere. Ne place să spunem că, în economia de piaţă, contractul ideal ar putea fi suplinit de o simplă strângere de mână. De strângeri de mână e nevoie şi în procesul de creditare. Din nefericire însă, nicăieri în lumea de azi această expresie frumoasă, care în esenţă este una etică, nu este dominantă. Şi nu doar pentru că lumea s-a înrăit, ci şi, mai cu seamă, pentru că a devenit complexă şi complicată. Şi când afirm asta am în vedere o realitate pe care o întâlnim din America şi până în Japonia, pe toată planeta noastră.

Astăzi, puţini se mai lasă legănaţi de iluzia că cel mai bun contract, în economia de piaţă, este o strângere de mână. Contractul are reguli scrise şi negociate. Iar dacă aceste reguli, scrise şi negociate, sunt încălcate, soluţia nu poate fi alta decât intervenţia dreptului.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO