Mai departe se prefigurează două variante. Cea optimistă, în care cred Fed şi BCE, şi anume că inflaţia galopantă din 2021 este trecătoare şi că, încă din prima parte a lui 2022, creşterea preţurilor în SUA şi în zona Euro va reveni în matca de 2 la sută. Şi alta pesimistă, schiţată de profesorul Roubini, care vede la orizont „mama tuturor crizelor”, ce va readuce în plan global stagflaţia, cu tot ce a însemnat acest fenomen în timpul crizei petrolului din anii 1970: contracţie economică, şomaj şi hiperinflaţie.
Lumea îl ia în seamă pe Roubini pentru că, acum 14 ani, s-a numărat între profeţii crizei globale din 2007-2008. Dar profesorul a mai anunţat o criză globală, în 2016, ţinând isonul unor mari bănci de afaceri şi centre de analiză, dar totul atunci s-a redus la câteva scântei, fără ca focul să se fi aprins. Este deci posibil ca nici stagflaţia din anii 1970 să nu se mai întoarcă. Totodată însă, după cum se umflă în toată lumea facturile la energie electrică şi la gaze, nici optimismul celor care văd inflaţia revenind pe râvnita linie de 2 la sută în 2022 nu este rezonabil. Şi, apoi, despre ce fel de revenire ar putea fi vorba? Pentru că, în 2021, inflaţia de 2 la sută a trecut ca fulgerul prin economiile din SUA şi din Uniunea European, făcând să pâlpâie doar câte o singură lună lumina verde, pentru ca foarte repede avertizoarele de culoare roşie să se reaprindă.
Acest schimb de culori în Uniunea European, roşu-verde-roşu, a început în martie 2013, când în Grecia - după ce creşterea preţurilor, care a pierdut treptat din altitudine, ajungând la zero în ianuarie 2013 - s-a scufundat sub zero. Deflaţie de minus 0,2 la sută. În aprilie, acelaşi an, intrau în deflaţie, alături de Grecia, si Letonia, Suedia, Cipru. Pluton căruia, în septembrie 2014, i s-au adăugat Bulgaria, Ungaria, Spania, Polonia, Italia, Slovenia şi Slovacia. În decembrie 2014, plutonul s-a lărgit la 18 ţări, între care Belgia, Irlanda, Olanda, Cehia. De reţinut însă că atunci, în decembrie 2014, niciuna dintre cele 28 de ţări din UE nu ajunsese cu inflaţia mai sus de jumătatea ratei optime de 2 la sută, Germania şi Franţa înregistrându-se cu rate pe 12 luni de numai plus 0,1 la sută.
În martie 2017, preţurile de consum din UE s-au mişcat la răscruce de şocuri. Ieşirea din deflaţie nu fusese tocmai de bun augur. Şase ţări, între care Cehia, Luxemburg si Ungaria, au trecut de la culoarea roşie a deflaţiei la culoarea roşie a inflaţiei galopante. O singură ţară, Slovenia, a avut şansa să urce pe linia verde de plus 2,0 la sută, toate celelalte înşirându-se între plus 0,4 la sută (România) şi 1,8 la sută (Polonia), deci sub avertizarea culorii roşii.
Octombrie 2017 a adus schimbări importante în tabloul UE al preţurilor de consum. Pe linia verde, de 2,0 la sută - doar două ţări, România si Luxemburg. Pentru România fiind o fericire de o singură lună. Din noiembrie 2017, ţara noastră a intrat sub un lung şoc inflaţionist, care a durat doi ani, cu un vârf de 5,41 la sută în mai 2018. Întregul tablou, în perioada care a urmat, fiind dominat de linii roşii cu semnificaţii diferite, de peste sau de sub 2,0 la sută. Până la începutul anului 2020, când impactul din economie al crizei sănătăţii publice a făcut ca deflaţia să fie din nou dominantă. Pentru un an! După 2020, an ce a marcat trecerea pentru câte o lună pe verde a multor ţări, din ianuarie 2021 deflaţia s-a transformat în inflaţie galopantă.
Am fost deseori întrebat de ce, acum, şi Fed, şi BCE vorbesc despre revenirea în matca de 2 la sută şi se feresc să mai amintească de deflaţie. Ce a fost rău în faptul că mai mulţi ani preţurile au scăzut? Şi de ce ar fi rău dacă lumea ar reveni în deflaţie? Pentru a răspunde îl voi cita pe Titulescu, ministrul de Finanţe al României Mari, de la începutul anilor 1920. Avertismentul lui, dat într-un discurs public, e valabil şi azi: „Toată lumea strigă - inflaţia trebuie să înceteze. Desigur! Dar aceasta nu înseamnă că deflaţia trebuie să-i ia locul. Pentru că sărăcirea prin deflaţie bruscă e mai rea decât sărăcirea prin inflaţie bruscă. Între-adevăr, pe baza circulaţiei de azi, de bine, de rău, s-au stabilit anumite raporturi de valori. A veni să le tulburi, prin ridicare subită a puterii de achiziţie a leului înlăuntrul ţării, ar însemna înainte de toate să ucizi iniţiativa cinstită. Un capital care s-ar băga astăzi într-o industrie, calculându-şi rentabilitatea pe baza circulaţiei monetare de astăzi, ar fi total pierdut dacă mâine, printr-o subită scădere a preţurilor, nu s-ar putea obţine profit şi, prin urmare, produsele ar trebui să fie vândute în pagubă.”
Azi, e drept, înregistrăm o „mică“ diferenţă. Au intervenit stimulentele economice, dobânzile la zero ale marilor bănci centrale, „banii aruncaţi din elicopter“ în ţările bogate. Dar cât mai poate să dureze această „exuberanţă“?
