Statisticienii au confirmat, la sfârşitul săptămânii trecute, ceea ce BNR anticipase încă din toamna anului trecut. Şi anume, că dezinflaţia - care debutase în noiembrie 2022 - avea să fie întreruptă pentru o singură lună, în ianuarie 2024, de un puseu inflaţionist provocat de deciziile de consolidare bugetară. După care urma să-şi reia cursa. Şi întocmai aşa au decurs lucrurile.
Ce va fi mai departe? Pentru sfârşitul anului curent, când creşterea preţurilor se va apropia de ţinta strategică, prognoza indică o rată de 4,7 la sută. Iar pentru 2025, se prefigurează revenirea în coridorul de ţintire de 2,5 plus/minus un punct procentual. Se aşteaptă ca rata anuală să coboare în marginea de sus a indicatorului. Urmând ca, începând cu anul 2026, să intrăm într-un proces normal de stabilitate a preţurilor.
E simplu? Nu, bineînţeles! Dacă am privi prin lentilele istoriei, plecând de la ce a reţinut memoria globală, vom vedea că în cei 52 de ani câţi au trecut de publicarea lucrării „Limitele creşterii”, populaţia globului s-a dublat. Iar resursele, petrolul, gazele, combustibilii, apa, despre care raportul semnala atunci că sunt în pragul unei mari crize, nu mai ajung azi pentru toată lumea. Iată o mare problemă. O problemă grea a timpului nostru. Iar rezolvarea ei nu va veni aruncând în bătălie mai mulţi bani, ci mai multă inteligenţă, mai multă educaţie, mai mult spirit creativ, mai multă competitivitate. Economia bazată pe o creştere la nesfârşit a consumului de resurse îşi încheie ciclul. Odată cu dezordinea actuală a preţurilor, ce a lovit tot globul, începe o nouă etapă de un sfert de secol, până în 2052. O etapă ce se va desfăşura sub imperativul reluării tranziţiei energetice, proces ce va obliga omenirea să-şi reamintească un adevăr fundamental, acela că de la Keynes încoace toţi marii economişti ai lumii au semnalat că investiţiile reprezintă plata de azi pentru veniturile de mâine. Tranziţia energetică va putea fi reluată numai dacă întreaga lume va înţelege pericolul şi va investi masiv.
Acum România, asemenea „caselor mari” - Statele Unite ale Americii, zona euro şi alte zone lovite de ciclul actual al crizei energetice - este încă angajată în confruntarea cu preţurile în creştere. După ce, în a doua parte a lui 2022, inflaţia globală urcase deja pe cele mai înalte vârfuri, aproape nimic nu mai era ca înainte. Lumea se schimba şi oamenii de pretutindeni începuseră să se adapteze noului stil de viaţă, dominat de preţuri care explodau, de dobânzi în creştere şi de bani scumpi, de riscuri energetice şi geopolitice. O combinaţie de rate mari ale inflaţiei şi de recesiuni părea la un moment dat inevitabilă. Băncile centrale - aflate în linia întâi a bătăliei cu inflaţia - au întors atunci roata istoriei. Atente să nu facă mai mult rău decât bine - pentru că scumpirea extravagantă a energiei se încăpăţâna să nu cedeze presiunii politicilor monetare - au învins deschizând linii de atac a căror calibrare implica operaţiuni de precizie, între care dozaj optimizat şi obiective de natură să asigure calmarea preţurilor fără să incomodeze creşterea economică.
Dacă pentru Ben Bernanke, şeful Fed din 2008, problema era cum să coboare cât mai mult dobânda de referinţă pentru a stăvili criza economică şi financiară, Jerome Powell, actualul şef al Fed, a fost nevoit să urce dobânda şi să scumpească banii ca să învingă inflaţia… Jerome Powell şi toţi ceilalţi şefi de bănci centrale. Mai ales că inflaţia, ce izbucnise în 2021, era agravată de o supercauză. Cea semnalată acum 52 de ani de Clubul de la Roma şi uitată prin arhivele istoriei.
Rezultatul? Inflaţie galopantă şi persistentă. Medicamentul cel mai eficient? Înăsprirea politicii monetare. Unde era complicaţia? În găsirea liniei de echilibru. Pentru că greşirea dozajului nu era inevitabilă. Acesta a şi fost motivul pentru care Fed a deliberat până în martie 2022, ca să ia o decizie, iar BCE a împins ezitările până în iulie acelaşi an. Timpul însă nu a mai avut răbdare. Băncile centrale s-au grăbit să urce dobânzile rapid şi hotărât, pentru a stăpâni inflaţia. Şi cum dobânzile au pornit să urce, pretutindeni în zonele în care creşteau preţurile, iar urcarea lor a devenit un proces de lungă durată. Inevitabil ca banii scumpi să devină semn distinctiv al timpului prezent.
Desigur, convieţuirea cu banii scumpi - ceea ce în esenţă înseamnă credite scumpe pentru companii şi gospodăriile populaţiei, investiţii mai scumpe şi acces mai dificil la capitalul financiar - nu e deloc uşoară. Iar inflaţia, chiar în faza actuală, de dezinflaţie, când preţurile cresc mai încet… dar totuşi cresc, muşcă în continuare din salarii, din pensii, din toate veniturile.
În 2023, încă de la începutul anului, deşi creşterea preţurilor este cum bine se ştie un fenomen extrem de capricios, BNR a avut date certe că dezinflaţia este fără întoarcere. Şi are în continuare. Aceasta este vestea bună. Pe această bază, încă din ianuarie anul trecut, s-a pus punct ciclului creşterii dobânzii-cheie, care a început încă din octombrie 2021, cu şase luni înainte de Fed şi cu 10 luni înainte de BCE. Dobândă ce a avut un rol activ până la sfârşitul anului trecut, timp în care a crescut treptat de la 1,25 la sută - cea mai mică dobândă din istoria băncii noastre centrale - până la 7 la sută. Şi care continuă să aibă un rol activ şi după oprirea ciclului de creştere, fiind legată pe mai departe de cele două obiective fundamentale: impulsionarea dezinflaţiei fără să pună piedici creşterii economice. Chiar şi în împrejurarea în care - din martie anul curent - cu rata de 6,61 la sută, BNR operează cu o dobândă real-pozitivă. Peste rata inflaţiei.
