Într-un top al generatorilor de creştere – care ne-ar putea aduce într-un viitor apropiat bunăstarea râvnită – unul dintre locurile din faţă este ocupat de stabilizarea inflaţiei în jurul unei rate anuale de 2 la sută. Pentru că: 1) o inflaţie în jur de 2 la sută pe 12 luni, nici mai mare, nici mai mică, ar acţiona ca medicament; 2) ajustarea inflaţiei la acest nivel ar contribui activ (prin anihilarea efectelor nocive) la stimularea sustenabilităţii creşterii economice şi, totodată, la îmbunătăţirea standardului de viaţă al întregii societăţi.
Comunicatul INS de marţi, cuprinzând datele inflaţiei din august 2018, ne reaminteşte însă că mai avem ceva drum de parcurs până să atingem acest optim. Deşi, după ce în iunie a.c., rata pe 12 luni a creşterii preţurilor ajunsese la cel mai înalt vârf al ciclului inflaţionist ce a debutat în octombrie 2017, de 5,40 la sută, în iulie 2018 părea că intrăm într-un nou ciclu, de dezinflaţie. Două indicii susţineau o astfel de previziune. În primul rând, rata lunară din iunie – când inflaţia anuală a fost cea mai mare – se apropia de zero. Apoi, pentru că în luna iulie, cu o rată lunară ajunsă sub nivelul zero, înregistram o inflaţie pe 12 luni cu un punct procentual sub cea din iunie: 4,56 la sută. Şi iată că, în august, inflaţia pe 12 luni a revenit peste 5 la sută. Dovadă că lupta cu inflaţia continuă şi, totodată, rămâne complicată. Iar tratamentele ce pot fi aplicate au atât de multe contraindicaţii încât, şi în actualul ciclu inflaţionist, Banca Naţională a fost nevoită să ridice stăvilare în calea creşterii preţurilor folosind întregul arsenal de care dispune.
Decizia Consiliului de Administraţie al BNR din vara lui 2018, de a lăsa nemişcată la 2,50 la sută rata dobânzii de politică monetară, a fost o surpriză atât pentru analişti, cât şi pentru pieţe. Mai ales că, începând de pe la jumătatea lunii iunie, se înmulţiseră prezicerile că dobânda va fi urcată. Dar nu s-a întâmplat aşa. Fapt taxat cu un aflux de titluri acide, sugerând că dobânda ar fi ruginit sau că BNR întârzie să strângă şi mai mult şurubul politicii monetare deşi inflaţia nu-şi opreşte creşterea.
Dacă un formator de opinie – ale cărui intervenţii în dezbateri TV şi pe bloguri sunt frecvente – susţine că Banca Naţională este singura vinovată de explozia inflaţionistă, cauza fiind intervenţiile sale tardive, nu înseamnă că spune adevărul. De altfel, doar spune, nu argumentează. Dacă, în aceeaşi ordine de idei, un cor de critici ai BNR intervine în spaţiul public cu prea mult zgomot şi prea puţină analiză, provocând doar confuzie, cauza e că nu sunt citite corect statisticile şi datele din piaţă. Adevărul fiind că, din octombrie 2017, de când a debutat actualul ciclu inflaţionist, am văzut cum banca centrală, acţionând ca în faţa unei table de şah, a făcut mutări ce nu au dat greş niciodată. Şi le-a făcut exact când trebuia, nici mai devreme şi nici mai târziu. De fiecare dată judecând corect. Altfel, dacă după fiecare lună în care au fost provocate şocuri inflaţioniste ar fi urmat scumpiri în lanţ, dacă scumpirea combustibililor ar fi continuat să scumpească transporturile, dacă scumpirea electricităţii ar fi continuat să scumpească toate produsele, la care s-ar fi adăugat scumpirile influenţate de scumpirea gazelor şi a energiei termice, inflaţia ar fi ajuns mult mai sus! Era deci logic ca banca centrală să-şi consolideze apărarea după fiecare şoc inflaţionist, ca să oprească creşterile explozive de preţuri din lunile următoare. Având grijă de acele stări de echilibru pe care banca centrală nu şi-a îngăduit niciodată să le strice: 1) între stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară; 2) între dinamica dobânzii de politică monetară, creşterea economică şi procesul de creditare. Deşi exista o dorinţă generală ca să-şi fi început mai repede creşterea şi să fi crescut mai mult dobânda-cheie, banca centrală a evitat orice risc de rupere a echilibrelor în economie.
Cauzele primordiale ale şocurilor inflaţioniste din octombrie 2017, ianuarie, aprilie şi august 2018 au fost în mare aceleaşi: intervenţiile autorităţilor de reglementare, care au scumpit semnificativ energia electrică, energia termică, gazele naturale sau au majorat accizele la combustibili ori la tutun. Acestea au fost viiturile. Dacă au fost necesare ori nu, dacă au fost făcute la timpul lor sau în momente nepotrivite… e treaba autorităţilor de reglementare să ofere societăţii româneşti explicaţiile cuvenite. Treaba Băncii Naţionale a fost şi este să ridice stăvilare în faţa acestor viituri, în momentele cele mai potrivite. Fără să lovească în creşterea economică. Şi, mai departe, fără să descurajeze creditarea.
