Ce a generat inflaţia din acest an, pe întreaga planetă, în creştere lună de lună? Şi ce a împins-o să acţioneze ca un perfid agent global? Perfid… pentru că, în toată lumea, scoate tot mai mulţi bani din buzunarele consumatorilor pentru aceleaşi bunuri fizice şi servicii pe care ei le cumpără. Multe voci ce nu pot fi ignorate, din marile centre globale de analiză, susţin că actualul ciclu inflaţionist „a căzut din cer“! Având, deci, legătură cu focarul inflaţionist pe care îl prevăzuseră numeroşi economişti, în lucrări de referinţă, în care îşi exprimau teama că stimulentele consistente, multe ajunse în economia reală şi la populaţie pe căi neconvenţionale („banii din elicopter“) vor fi urmate de inflaţii puternice.
Este posibil ca Milton Friedman, în 1969, să fi văzut sau să fi citit piesa scrisă în 1932 de celebrul dramaturg englez Ray Cooney, „Banii din cer“. Sau poate că, în planul creaţiei, marile spirite… s-au întâlnit. Cert este că, şi unul şi altul, şi-au imaginat un vis frumos trăit de oameni obişnuiţi, care s-au pomenit pe neaşteptate cu sume de bani căzute din cer. În ambele cazuri trezirea, în contrast cu visul, era duşul rece sugerat de cunoscutul dicton care circulă în studiile economiştilor: „masă gratuită nu există“.
Poate că, la Bucureşti, anul trecut, nu întâmplător Teatrul de Comedie a pus în scenă spectacolul cu piesa lui Cooney. În comedie ca în comedie: după ce familia unui mic funcţionar, ca urmare a unei confuzii, ajunge în posesia unei serviete pline cu bani şi trăieşte un vis fantastic, vine finalul în care totul se năruie. Piesa amintind şi de imaginea gândită de laureatul Nobel Milton Friedman: „cum ar fi dacă“, într-o zi, o comunitate umană
s-ar trezi pe cer cu un elicopter din care sunt aruncaţi bani… Imaginea s-a dovedit a fi captivantă, metafora cu „banii din elicopter“ a prins cheag şi, treptat, s-a transformat în concept economic.
Preşedintele Trump, pe ultima sută de metri a mandatului său la Casa Albă, a transpus metafora în realitate… în stil propriu. A împărţit 2.000 de miliarde de dolari în sume egale, cu care s-au trezit acasă în mandate poştale cu semnătura preşedintelui SUA toate familiile de americani cu venituri sub 75.000 de mii de dolari pe an, banii fiind din bugetul SUA. Darul a fost repetat. Actualul preşedinte a mers înainte, dar în deschidere a mizat pe o „carte“ mai mică, de 1.900 de miliarde de dolari; a continuat însă cu o altă… carte, care a iscat o dispută în Congres între democraţi şi republicani. Disputa plecând tocmai de la adevărul că în economie „masă gratuită nu există“ şi că tot ce se încasează în prezent va fi plătit cu o inflaţie galopantă în viitor.
Există însă şi un alt punct de vedere, ce pare a fi dominant în toată lumea. Acela că actuala inflaţie galopantă, care ar fi temporară, este preferabilă unei politici de austeritate, care ar arunca economiile ţărilor dezvoltate într-o recesiune prelungită, urmată de o temută criză globală. Şi care ar putea fi egală cu „mama tuturor crizelor“, la care s-a referit în vară profesorul Roubini, ce ar presupune întoarcerea stagflaţiei din anii 1970, provocată de criza petrolului, unindu-se cu criza datoriilor de la cumpăna anilor 2008-2009 şi cu volatilitatea extremă de pe numeroase pieţe financiare ale lumii. Semnificativă, în acest sens, fiind poziţia preşedintelui băncii centrale a SUA, Jerome H. Powel, care şi-a rostit răspicat crezul că lumea trece prin cea mai grea criză de după Al Doilea Război Mondial şi că Fed va continua să ajute economia americană să depăşească acest grav episod al istoriei. Adăugând că inflaţia, care în august a înregistrat un uşor declin, la 5,3 la sută de la 5,4 la sută în iulie, va fi adusă pe râvnita linie de 2 la sută la începutul anului viitor, fără să fie urcată dobânda de politică monetară şi fără să fie oprite stimulentele.
Dincoace de Atlantic, la Banca Centrală Europeană, există aceeaşi motivare de a nu urca dobânda de referinţă, deşi acest indicator aflat la nivelul zero a îngustat periculos spaţiul de manevră al politicii monetare; şi de a nu opri stimulentele economice, însăşi BCE fiind puternic angajată în achiziţiile de active ale statelor şi ale economiei reale din zona euro. Şefa BCE, Cristine Lagarde, şi-a reînnoit însă angajamentul de a readuce inflaţia pe linia de 2 la sută, fără să notifice cum va fi posibil după ce şi-a epuizat şi armele şi gloanţele.
Paradoxal, în acest an cu preţuri la răscruce de şocuri, inflaţia medie în Uniunea Europeană a ajuns la cota optimă de 2 la sută. În două momente. În aprilie, când media celor 27 de state membre a fost de fix 2 la sută. Şi în mai, când a ajuns tot la fix
2 la sută şi media celor 19 state din zona euro. Numai că aceste „optime“ au fost atinse, în ambele cazuri, numai pentru câte o lună. A fost ca un tren rapid, care staţionează un minut într-o gară mică, după care pleacă mai departe.
De unde vine acest tren? Din adâncurile unei lungi perioade de deflaţie, de sub zero deci, care e mai gravă decât inflaţia galopantă. Sau de inflaţie peste zero în câteva state, dar cu mult sub 2 la sută, gravă de asemenea, pentru că descurajează producătorii muşcând din profitul lor. Acum inflaţia medie din UE, după ce s-a mângâiat o lună cu cota de fix 2 la sută, aleargă cu viteze în jur de 3 la sută spre cote mai mari şi mai periculoase.
