Centenarul României Mari a provocat un iureş de declaraţii, de comparaţii în timp, de constatări şi de previziuni, şi este bine că oamenii de business ai României s-au întors spre ţară să se întrebe cum poate fi dusă mai departe, schimbată şi modernizată.
După ce mulţi ani ne-am limitat să credem că doar aderarea României la Uniunea Europeană şi, în general, întoarcerea către Vest ne pot aduce de la sine dezvoltarea, încet–încet mediul de business local realizează că soluţia pentru a ajunge unde îşi doreşte este de fapt la el însuşi.
La 10 ani de la criza din 2008, România este astăzi la un punct de cotitură. Are nevoie de mobilizare uriaşă de capital pentru investiţii în infrastructură, educaţie şi sănătate. Acesta este strigătul comun al oamenilor de business.
Căliţi de criză şi cu organizaţii deja antrenate să facă faţă cerinţelor de export şi de acces pe pieţele internaţionale, ei simt că barierele sunt acum mai mult în exteriorul companiilor. Drumurile sunt prea lungi pentru mărfurile transportate, tinerii care vin în organizaţii sunt insuficient calificaţi, serviciile de sănătate nu sunt pe măsura aşteptărilor, iar relaţia cu mediul academic, cu zona de cercetare şi dezvoltare, care să le dea pârghii de avans strategic, lipseşte.
Ce au însă în comun infrastructura, educaţia, sănătatea şi cercetarea şi dezvoltarea? Toate presupun investiţii pe termen lung, adică 20-30-40 de ani. Aceasta înseamnă mobilizare de capital asumată aproape politic. Dar băncile comerciale nu sunt bănci de investiţii şi în plus 80% din capitalul lor este străin: din Austria, din Franţa, din Olanda, din Grecia, din Ungaria sau din Turcia.
Oricum ar fi, băncile-mamă din aceste ţări sunt reticente pentru angajamente pe termen lung, chiar şi în obiective industriale de anvergură, care presupun investiţii de zeci de milioane sau sute de milioane de euro.
Astăzi, în băncile de pe piaţa locală sunt depozite ale companiilor şi populaţiei cu 17 mld. euro mai mari decât creditele acordate companiilor şi populaţiei. În 2008, depozitele erau mai mici decât creditele acordate cu 10 mld. euro.
Cu toate acestea, nu se găsesc bani pentru investiţii în mari obiective industriale, spre exemplu în platforme petrochimice, domeniu unde România are resurse din plin (gaz, petrol), dar un deficit comercial de 6 mld. euro pe an. Creditele pentru companii stagnează de zece ani la 25 mld. euro.
În Ungaria şi Austria însă se dezvoltă astfel de platforme petrochimice de un miliard de euro fiecare, care vor funcţiona inclusiv pe baza gazului din Marea Neagră pentru care se pregăteşte o conductă separată spre aceste ţări.
Situaţia actuală seamănă izbitor cu cea de acum 100 de ani, că tot suntem la Centenar. Iată ce scrie istoricul Bogdan Murgescu în cartea sa România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010). Editura Polirom, 2010, pag. 149: „În Transilvania şi Banat (…), deşi au fost consemnate progrese în domeniul industriei prelucrătoare, atât în sectorul textil şi alimentar, cât şi în metalurgie (Reşiţa, Hunedoara), per total, totuşi pe ansamblu eforturile de modernizare tehnică şi de sporire a gradului de prelucrare au rămas modeste. Astfel, ceea ce a lipsit după 1900 a fost pasul următor în dezvoltarea oricărui complex metalurgic: construcţia de maşini. Marile bănci din Viena şi Budapesta preferau evident să promoveze o asemenea dezvoltare mai aproape de casă. Întreprinderile transilvănene din industria de maşini au rămas în esenţă ateliere de reparaţii”.
Şi în urmă cu 100 de ani şi în prezent, decizia pentru o investiţie nu este 100% business, ci şi politică şi naţională. Oricine tinde să-şi aducă în cuprinsul teritoriului său activităţile cu valoare adăugată, importând materia primă dacă este nevoie din alte ţări.
Ce fac ţările dezvoltate deosebit faţă de restul? Importă materii prime şi întorc produse finite sau gândesc produse şi le fabrică în alte ţări sub brandurile proprii. Deţinând tehnologia sau brandul, materia primă nu mai contează.
România a învăţat şi ea acest drum, dar prea puţin. Spre exemplu, nu dispune de resurse de bauxită, materia primă pentru alumină, dar iată că a dezvoltat un combinat de producţie a aluminei la Tulcea din bauxită adusă din Sierra Leone şi mai departe unul de aluminiu la Slatina. Cu ce a venit România: cu energia electrică bazată pe resurse hidro şi cu know-how-ul industrial, adică şcoala politehnică românească.
„Marile domenii din Crişana şi nordul Banatului s-au specializat în mare măsură în producţia cerealieră, alimentând industria morăritului din Budapesta, comparată de instorici cu Minneapolisul american”, mai scrie Bogdan Murgescu în cartea sa.
După 100 de ani, Ungaria este ţara din UE cu care România are cel mai mare deficit comercial, de 2,7 mld. euro în 2017, iar o mare parte a acestuia provine din industria agroalimentară.
Pădurile? „Absenţa unor investiţii mai importante în industria de prelucrare a lemnului a făcut ca Transilvania şi Bucovina să nu poată realiza o dezvoltare asemănătoare cu cea a Suediei, care şi-a valorificat bogăţia forestieră nu numai prin exporturi de cherestea, ci şi prin producţia şi exportul unor mărfuri cu grad mai ridicat de prelucrare şi deci cu valoare adăugată mai mare (hârtie, chibrituri, mobilă)”, citează istoricul mai departe din Ulrich Menzel. Orice asemănare cu situaţia de astăzi este absolut întâmplătoare.
Meciul economiilor se joacă pe terenul valorii adăugate. Prelucrezi resursa, îţi faci un nume pe piaţă, câştigi. Dacă nu, Coasta de Fildeş are 40% din producţia de cacao, dar niciun brand de ciocolată. Dar pentru aceasta îţi trebuie bani de investiţii pe termen lung în fabrici, în educaţie, în oameni şi în infrastructură.
De acum se va vedea cine ţine cu adevărat la România dincolo de declaraţii. Cei care îşi pun şi banii aici.
