A devenit imperios necesar ca banca centrală să-şi coordoneze politicile - monetară şi de asigurare a stabilităţii financiare - cu politicile guvernamentale - bugetară şi de gestionare a datoriei publice

Banca centrală este în multe ţări instituţie independentă. Numeroase lucrări teoretice şi empirice apărute în perioada de dinainte de criza financiară globală au arătat că independenţa băncii centrale este necesară pentru controlul inflaţiei şi că acest statut nu impietează asupra creşterii economice şi ocupării mâinii de lucru. După criză, concepţia s-a nuanţat, în sensul că s-a admis că banca centrală trebuie să urmărească inclusiv asigurarea stabilităţii financiare. Ca urmare, instrumentele puse la dispoziţia băncii centrale s-au multiplicat şi diversificat: de la dreptul tradiţional de a stabili rata dobânzii de politică monetară la dreptul de a obliga instituţiile financiare să constituie rezerve de capital anticiclice şi să respecte anumite limite maxime ale gradului lor de îndatorare. Noile responsabilităţi şi puteri conferite băncii centrale au atras însă inevitabil această instituţie în domenii politice controversate şi au obligat-o să conlucreze cu guvernul. Ca urmare, a devenit imperios necesar ca banca centrală să-şi coordoneze politicile (monetară şi de asigurare a stabilităţii financiare) cu politicile guvernamentale (bugetară şi de gestionare a datoriei publice). Este important, de asemenea, ca banca centrală să-şi exprime public poziţia cu privire la politicile guvernamentale.

1. Independenţa băncilor centrale în epoca postcriză

Înainte de criza financiară globală, concepţia dominantă în teoria şi practica economică era că banca centrală trebuie să fie independentă faţă de guvern şi să se concentreze asupra stabilităţii preţurilor.[1] Această concepţie s-a bazat pe numeroase lucrări teoretice şi empirice apărute în anii 1980 şi 1990, care au demonstrat pe larg că independenţa băncii centrale este importantă pentru reducerea inflaţiei şi că acest statut nu are efecte negative asupra creşterii economice şi ocupării mâinii de lucru. Ca urmare, multe bănci centrale din economiile avansate şi în curs de dezvoltare/emergente – printre care şi România – au adoptat acest model de bancă centrală independentă şi strategia de politică monetară numită „ţintirea inflaţiei” (inflation target).

Criza financiară globală a schimbat această concepţie, în sensul că ţările din întreaga lume au început să confere băncilor centrale o serie de noi obiective şi sarcini, pe lângă rolul lor tradiţional de for de concepere şi aplicare a politicii monetare şi, respectiv de creditor de ultimă instanţă. În prezent, multe bănci centrale sunt mandatate cu supravegherea macroprudenţială a instituţiile financiare şi asigurarea stabilităţii financiare. Pentru a îndeplini aceste noi sarcini, ele au dobândit o serie de puteri suplimentare: monitorizarea riscului sistemic; reglementarea macro şi microprudenţială; gestionarea crizelor; conducerea politicii financiare; etc. De asemenea, în unele ţări, au fost create mecanisme speciale de coordonare a politicii monetare cu politica bugetară şi, respectiv cu activitatea de administrare a datoriei publice.

Pe măsură ce băncile centrale, al căror personal nu este ales în mod democratic, ci este format din tehnocraţi (birocraţi), au devenit tot mai puternice, consensul teoretic cu privire la independenţa lor a început să dispară. Lucrările teoretice şi empirice apărute în ultimii ani demonstrează că interpretarea în termeni absoluţi a independenţei băncii centrale poate submina atât atingerea noilor sale obiective, cât şi susţinerea politică tradiţională pentru autonomia băncii centrale în materie de politică monetară. În plus, aceste lucrări constată că nemulţumirea populară faţă de băncile centrale este în creştere în SUA, Marea Britanie şi zona euro. Se impune, deci, o abordare mai nuanţată a problemei independenţei băncii centrale.

Pentru a uşura urmărirea expunerii, nu vom cita aici principalele lucrări în care se prezintă noua concepţie.. Vom spune doar că o concluzie importantă care se desprinde din aceste lucrări este că unele elemente ale consensului de dinainte de criză trebuie păstrate. Astfel, în literatura recentă se arată că independenţa operaţională a băncii centrale – posibilitatea de a alege instrumentul pentru atingerea obiectivului privind inflaţia – este asociată cu îmbunătăţirea semnificativă a stabilităţii preţurilor. Însă, în economiile avansate, cel puţin, independenţa politică – absenţa oricărei posibilităţi ca politicienii să influenţeze obiectivele sau personalul băncii centrale – nu este corelată cu rezultatele obţinute în ceea ce priveşte controlul inflaţiei. Pentru a-şi menţine legitimitatea democratică, băncile centrale din economiile avansate pot renunţa, deci, într-o anumită măsură, la independenţa politică, fără ca prin aceasta să-şi piardă independenţa operaţională, care este cu adevărat importantă, atât prin prisma funcţiei lor tradiţionale de for de concepere şi aplicare a politicii monetare, cât şi a amintitei funcţii recente de asigurare a stabilităţii financiare. Precizăm că nu este totuşi o poziţie generală, deoarece unii autori susţin în continuare că băncile centrale trebuie să fie complet independente: operaţional şi politic.

Problema este mult mai complicată în economiile în curs de dezvoltare/emergente. Pe de o parte, afirmaţia că independenţa operaţională a băncii centrale este importantă rămâne valabilă şi în acest caz, deoarece realităţile pe care se bazează această concepţie se întâlnesc şi în economiile respective: existenţa la banca centrală a unei expertize relevante; capacitatea ridicată a băncii centrale de a lupta împotriva inflaţiei; compatibiltatea dintre noile funcţii atribuite băncii centrale şi funcţia sa tradiţională de politică monetară; etc. Pe de altă parte, spre deosebire de economiile avansate, independenţa politică a băncii centrale este importantă în economiile în curs de dezvoltare/emergente pentru controlul inflaţiei, care este principalul flagel cu care se confruntă ţările respective.

Independenţa politică presupune că nici un corp constituit  – guvern, parlament sau un membru al acestor organisme – nu are puterea să intervină în deciziile luate de banca centrală în exercitarea atribuţiilor sale legale şi încă şi mai puţin să anuleze măsurile pe care aceasta le-a adoptat. Or, o serie de practici apărute în epoca postcriză în ţările avansate necesită o coordonare strânsă între banca centrală şi guvern, ceea ce, în cazul ţărilor în curs de dezvoltare/emergente, ale căror instituţii sunt, de regulă slabe, poate duce la pierderea independenţei politice a băncii centrale. Ca urmare, transpunerea mutatis mutandis în economiile în curs de dezvoltare/emergente a soluţiilor adoptate în perioada postcriză în economiile avansate („relaxare cantitativă” – Quantitative easing ; „aruncare de monedă din elicopter” – Helicopter money; „teoria monetară modernă” – Modern Monetary Theory etc.) este foarte problematică. Această posibilitate de translatare depinde de  măsura în care, în unele  economii în curs de dezvoltare/emergente, se justifică renunţarea la independenţa politică a băncii centrale în favoarea coordonării cu guvernul în domeniul stabilizării macroeconomice şi stabilităţii financiare. Or, în ţările respective, această îndreptăţire este foarte greu de apreciat, din cauză că instituţiile, inclusiv banca centrală, sunt, de regulă, slabe şi incapabile să-şi exercite funcţiile de care depinde funcţionarea normală a economiei.

Se poate afirma totuşi că, spre deosebire de economiile avansate, atât independenţa operaţională, cât şi independenţa politică sunt aici importante pentru controlul inflaţiei. De exemplu, se constată că frecvenţa înlocuirii guvernatorului – care este folosită adesea ca un proxy pentru independenţa politică a băncii centrale – este direct şi semnificativ legată de inflaţia ridicată din ţările respective. Cu alte cuvinte, în economiile în curs de dezvoltare/emergente, importanţa independenţei depline  – operaţionale şi politice  –  rezidă în faptul că acest statut poate permite contracararea presiunilor politice susceptibile să determine banca centrală să ducă o politică monetară inflaţionistă.

Un alt caz particular este cel al Băncii Centrale Europene (BCE). Aceasta este banca centrală a celor 19 economii avansate din zona euro, însă are unele atribuţii şi în ceea ce priveşte ţările UE care nu au adoptat încă moneda unică (exercitate în cadrul Sistemului European al Băncilor Centrale). BCE prezintă însă unele caracteristici ale băncilor centrale din economiile în curs de dezvoltare/emergente. Astfel, „Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa” prevede: „În exercitarea competenţelor sale şi în îndeplinirea misiunilor şi îndatoririlor care le-au fost conferite prin Constituţie şi prin statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi Băncii Centrale Europene, Banca Centrală Europeană, băncile centrale naţionale şi membrii organelor de decizie ale acestora nu pot solicita şi nici accepta instrucţiuni din partea instituţiilor, organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii, a guvernelor statelor membre sau a oricărui alt organism.” (Art. III-188).

După cum am mai menţionat, independenţa operaţională fără independenţă politică funcţionează doar în ţările în care există instituţii puternice şi mature, care pot să-i împiedice pe politicieni să constrângă banca centrală să provoace inflaţie pentru a favoriza menţinerea lor la putere sau realegerea lor. Ţările din zona euro îndeplinesc cu siguranţă această condiţie; ele aparţin civilizaţiei occidentale, definite prin stat de drept, democraţie, libertăţi intelectuale, raţionalitate critică şi o economie bazată pe proprietatea privată. Ca urmare, politicienii (guvernele naţionale, Comisia Europeană şi Parlamentul European) nu pot deturna BCE de la principalul obiectiv al politicii sale monetare: menţinerea stabilităţii preţurilor.

Cu toate acestea, în zona euro nu există decât o politică europeană incipientă, controlul organismelor comunitare asupra instituţiilor politice este slab şi nu există un organism politic, puternic şi reprezentativ, faţă de care BCE să răspundă realmente (deşi acest rol revine teoretic Eurogrupului sau Ecofin – Consiliul miniştrilor de finanţe).

Rezultă că, în acest caz, gradul înalt de independenţă operaţională şi politică al băncii centrale (BCE) se explică nu prin caracteristicile economiei în care aceasta funcţionează (economie avansată), ci prin cadrul instituţional sui-generis al acestei uniuni politice şi bugetare incomplete (UE).

Deşi este independentă faţă de guvernele naţionale şi de autorităţile comunitare, BCE nu funcţionează totuşi într-un vid politic. De fapt, tocmai pentru că UE este incompletă din punct de vedere bugetar şi politic, BCE este nevoită să interacţioneze cu guvernele naţionale şi cu alţi actori politici. În aceste condiţii, angajamentul fostului preşedinte al BCE – M. Draghi – că va face „tot ce trebuie” pentru a implementa programul de cumpărare directă – în anumite condiţii – a titlurilor de credit public emise de statele membre („Outright Monetary Transactions”-OMT) poate fi interpretat ca fiind răspunsul BCE la eşecul altor autorităţi de a provoca repreciera monedei unice în timpul crizei din zona euro.[2] Pe de altă parte, refuzul BCE de a prelungi în 2015 facilitatea menită să furnizeze lichiditate de urgenţă (emergency liquidity assistance, ELA) Greciei poate fi privită ca un exemplu de politizare şi de dependenţă a BCE faţă de guvernele ţărilor membre în care îşi au sediul băncile creditoare ale statului elen.

Independenţa BCE este, deci, ambiguă. Teoretic, ea se bucură de independenţă deplină: operaţională şi politică. Membrii „Comitetului executiv” al BCE nu pot fi revocaţi, iar mandatul lor de opt ani nu poate fi reînnoit, ceea ce ar trebui să-i facă imuni la orice ingerinţe din partea guvernelor ţărilor membre şi a organismelor comunitare. Cu toate acestea, BCE a refuzat prelungirea amintitei facilităţi de urgenţă în cazul Greciei, din cauza opoziţiei unor guverne. De asemenea, au fost necesari trei ani pentru ca BCE să introducă OMT – care a contribuit imediat la oprirea declinului randamentelor titlurilor publice –, deoarece unele guverne s-au opus. Din aceleaşi motive, BCE a adoptat „relaxarea cantitativă” (Quantitative easing) cu o mare întârziere faţă Fed, ceea ce a dus la cea mai lungă perioadă de timp în care în Europa nu a existat creştere economică.

2. Coordonarea politicii monetare şi a politicii bugetare

Înainte de criza financiară, a existat un larg consens că politica monetară este capabilă să stabilizeze nivelul producţiei într-un mod mai eficace decât politica bugetară. S-a considerat, de asemenea, că interacţiunea între politica monetară şi politica bugetară este foarte slabă şi că efectele sale pot fi internalizate de autoritatea monetară. De exemplu, dacă guvernul încearcă să amplifice boom-ul prin relaxarea politicii bugetare, o bancă centrală independentă va anhila efectul măsurilor respective asupra cererii agregate prin restricţionarea politicii monetare, ceea ce va readuce economia la tendinţa sa optimă (şi viceversa). Ca urmare, nu este necesară coordonarea explicită a politicii monetare şi politicii bugetare. De fapt, o cooperare prea strânsă între autorităţile însărcinate cu aceste două politici este chiar periculoasă, deoarece subminează credibilitatea politicii monetare orientate spre combaterea inflaţiei. Trebuie totuşi adăugat că, în practică, această lipsă de coordonare a încurajat unele guverne să contracteze un mare volum de împrumuturi publice, astfel încât, în unele ţări, politica monetară a ajuns până la urmă să fie subordonată necesităţii gestionării datoriei publice.

În ultimii ani, concepţia că politica monetară şi politica bugetară trebuie concepute în mod separat s-a schimbat. O cauză este faptul că marja de manevră a politicii monetare convenţionale a fost drastic limitată de nivelul redus al dobânzilor, care au ajuns adesea la nivelul zero sau aproape de zero. Or, atunci când sectorul privat supraîndatorat încearcă să-şi reducă datoriile, nu să contracteze noi credite, politica monetară trebuie să încerce să reanime ea economia. Ca urmare, băncile centrale din economiile avansate au recurs la diverse forme neconvenţionale de politică monetară: „relaxare cantitativă” (Quantitative easing – QE), „bani din elicopter” (Helicopter money), „teoria monetară modernă” – Modern Monetary Theory) etc. Ceea ce s-a urmărit, în modul acesta, a fost crearea răgazului necesar ca guvernul să introducă stimulentele bugetare necesare pentru reluarea creşterii economice (acordarea de subvenţii, reducerea impozitelor, amortizare accelerată etc.), fără a fi nevoit totuşi să contracteze împrumuturi publice.

Toate acestea sugerează că, în condiţiile existenţei unor dobânzi zero sau aproape de zero, este necesară o coordonare mai strânsă între politica bugetară şi politica monetară. În prezent, există, de asemenea, un oarcare consens că, în cadrul acestei coordonări, politica bugetară trebuie să-şi asume un rol mai mare în susţinerea creşterii economice.

Problema este că, în ultimii ani, guvernele nu au fost prea dispuse să-şi asume acest rol. La prima vedere, situaţia este paradoxală. Economiştii au criticat în mod tradiţional predispoziţia guvernelor de a duce o politică bugetară excesiv de laxă, arătând că politicienii sunt supuşi unor presiuni politice temporare, care îi fac să aibă un comportament ghidat în mare măsură de considerente pe termen scurt („miop”). De aceea, după izbucnirea crizei, guvernele din lumea dezvoltată au fost reticiente să relaxeze politica bugetară. Deşi această atitudine poate reflecta şi preocuparea guvernelor de a elabora politica bugetară într-o perspectivă pe termen lung, (cerinţă impusă, de altfel, în cazul ţărilor UE, de „Pactul de stabilitate şi de creştere”), unii economişti consideră că austeritatea nu a îmbunătăţit prea mult situaţia finanţelor publice, ci chiar a agravat-o.

Există unele motive să se creadă că politica bugetară este predispusă natural să submineze politica monetară neconvenţională aplicată de băncile centrale din ţările dezvoltate în condiţiile existenţei unor dobânzi zero sau apropiate de zero. Într-adevăr, se constată că unele guverne occidentale au răspuns la criză cu măsuri de austeritate, ceea ce a făcut ca unele economii avansate să cadă în „capcana austerităţii”: reducerea puternică a cheltuielilor publice şi creşterea tarifelor la serviciile publice determină întârzierea relansării economiei, creşterea şomajului, reducerea veniturilor bugetului de stat şi creşterea inegalităţilor. Explicaţia popularităţii politicii de austeritate în condiţiile unor dobânzi zero ţine de faptul că recesiunile economice constituie bune ocazii pentru a cere reducerea aparatului de stat şi a cheltuielilor publice. Populaţia şi, mai ales, alegătorul mediu, este sensibilă la argumentul că guvernul trebuie „să strângă cureaua”. În plus, însăşi percepţia realităţilor economice se poate schimba. Iniţial, guvernul poate crede că recesiunea este temporară şi că, deci, politica monetară convenţională îi va face faţă. De asemenea, el poate subestima eficacitatea multiplicatorilor fiscali (parametrii care reflectă efectele expansioniste sau restrictive pe care le exercită deficitul bugetar), ori poate supraestima costurile cu dobânzile implicate de deficitele bugetare mari şi creşterea datoriei publice. Ca urmare, deşi economia este pe cale să cadă în „capcana austerităţii”, guvernul poate continua să aplice politica de austeritate. Renunţarea la această politică este, într-adevăr, dificilă din punct de vedere politic: la urma urmelor, austeritatea este mai mult decât o politică bugetară; este un proiect politic care urmăreşte reducere rolului statului.

Indiferent de explicaţie, un guvern care anunţă că îşi propune să aplice o politică de austeritate are un avantaj strategic în relaţiile sale cu banca centrală. Există un mix optim de măsuri de relaxare monetară şi bugetară, însă guvernul este cel care poate impune austeritatea, ori poate opri în folosul său politic reformele structurale controversate, deoarece ştie că banca centrală va fi nevoită până la urmă să relaxeze puternic politica monetară. Mixul de măsuri de austeritate şi de relaxare monetară agresivă rezultat de aici îi conferă guvernului un avantaj politic important, însă este suboptim din punctul de vedere al societăţii. Banca centrală rămâne singurul luptător pe frontul relansării economiei; însă, chiar şi ea s-ar putea să fie „prea mic(ă) pentru un război atât de mare.”

Rezultă că trebuie să existe o structură instituţională care să permită coordonarea politicii monetare şi a politicii bugetare şi care să determine guvernul să participe la acest proces.

Principiile generale ale acestui cadru, propuse în literatură, sunt următoarele:

1) Bazele coordonării trebuie stabilite de banca centrală.

2)Mecanismul de coordonare trebuie să menţină controlul politic asupra politicii bugetare.

3) Coordonarea monetar-bugetară trebuie limitată strict la situaţia în care dobânzile sunt zero sau apropiate de zero.

În lumina acestor principii, este necesar un mecanism prin care banca centrală să participe la orientarea politicii bugetare. Banca centrală poate, de exemplu, să adreseze o scrisoare deschisă guvernului, în care să-şi prezinte poziţia cu privire la politica bugetară adecvată pentru stabilizarea macroeconomică. De asemenea, reprezentanţii băncii centrale pot să-şi exprime opiniile sub formă de conferinţe, articole, interviuri etc. La rândul său, guvernul ar trebui să răspundă public, fie prin schimbarea orientării politicii bugetare, fie prin prezentarea motivelor pentru care nu este de acord cu recomandările băncii centrale. Acest dezacord ar putea privi necesitatea politicii bugetare de stabilizare macroeconomică, ori ar putea fi un compromis între o politică bugetară expansionistă şi o altă prioritate politică, cum ar fi, de exemplu, sustenabilitatea (percepută sau reală) a datoriei publice pe termen lung. Deşi această modalitate de implicare a băncii centrale în orientarea politicii bugetare este o soluţie destul de modestă, ea realizează un grad de coordonare care, pe de o parte, reduce ameninţările la adresa independenţei băncii centrale, iar pe de altă parte, menţine controlul democratic asupra politicii bugetare.

În literatură, se propun, de asemenea, unele mecanisme de finanţare monetară a bugetului de stat care să satisfacă principiile de mai sus. De exemplu, banca centrală ar putea acorda credite statului într-un cont de trezorerie special, iar modul de cheltuire a acestor venituri bugetare ar fi stabilit ulterior de parlament. Mecansimul are avantajul că protejează banca centrală de presiunile politice pentru acordarea de credite pentru acoperirea deficitului bugetar, deoarece volumul amintitului credit special de trezorerie şi momentul acordării sale sunt stabilite de banca centrală. Un alt avantaj este că, prin implicarea parlamentului, se menţine legitimitatea democratică a deciziilor de cheltuire a banilor publici.

Deşi detaliile oricărui cadru instituţional pentru creditarea statului de către banca centrală pot fi diferite de la o ţară la alta, cele trei principii generale enunţate mai sus sunt utile pentru a orienta proiectarea acestui mecanism.

3. Coordonarea politicii monetare-gestionarea datoriei publice

Primele bănci centrale au fost create în Europa pentru a răspunde nevoilor de finanţare ale statelor şi pentru gestionarea împrumuturilor publice contracte de guverne. Cu toate acestea, în timpul crizei financiare recente, politica de gestionare a datoriei publice din multe ţări a fost aplicată separat de politica monetară şi, de regulă, în afara băncilor centrale, în principal din cauza conflictelor potenţiale cu politica monetară.

În mod tradiţional, gestionarea datoriei publice s-a concentrat pe realizarea unui compromis între, pe de o parte, minimizarea costului implicat de emisiunea de titluri de stat, care, de regulă, este mai mic în cazul titlurilor cu scadenţă scurtă, iar pe de altă parte, minimizarea riscului aferent profilului datoriei publice a ţării respective, risc care, de regulă, este mai mic în cazul titlurilor pe termen lung.

Criza a arătat că gestionarea optimă a datoriei publice trebuie să ţină seama de cel puţin alte două considerente relevante pentru politica monetară. În primul rând, creşterea ofertei de titluri de stat cu diverse maturităţi poate afecta condiţiile monetare din economia respectivă prin influenţarea dobânzilor pe termen lung, a preţurilor (cursurilor) activelor şi a cursului de schimb. În al doilea rând, creşterea ofertei de tiluri cu scadenţe scurte afectează direct portofoliul de active sigure deţinut de sistemul financiar, precum şi lichiditatea acestuia. Aceşti doi factori au fost consideraţi puţin importanţi înainte de criza financiară, însă în ultimii ani au revenit în centrul atenţiei. Mai mult, strategia optimă de gestionare a datoriei publice, care urmăreşte reducerea la minimum a comprormisului dintre aceste patru genuri de consideraţiuni, se va schimba, probabil, în continuare, în funcţie de noile condiţii economice şi financiare ce vor apare mai devreme sau mai târziu.

Pentru a evita ca guvernul şi banca centrală să acţioneze în direcţii opuse, este necesară coordonarea gestionării datoriei publice de către guvern cu politica monetară dusă de banca centrală. În perioadele normale, banca centrală poate, de regulă, să anuleze impactul macroeconomic al gestionării datoriei publice. Însă, această posibilitate dispare în situaţia în care dobânzile sunt zero, deoarece banca centrală nu mai poate utiliza acum rata dobânzii de politică monetară pentru a compensa efectele pe care le au asupra dobânzilor deciziile luate în procesul de gestionare a datoriei publice.

Modelul instituţional al relaţiei dintre banca centrală şi guvern este esenţial pentru coordonarea politicii monetare şi a gestionării datoriei publice. O soluţie propusă în literatură este gestionarea datoriei publice în comun de către banca centrală şi guvern. Unii autori consideră însă că această conlucrare poate compromite independenţa băncii centrale. Ei dau exemplul Fed, care s-a ferit de o asemenea colaborare cu Trezoreria SUA, de teamă, probabil, că îşi va pierde independenţa. Acest risc poate fi redus la minimum în caz că procesul este condus de banca centrală. Însă, rolul de conducător al băncii centrale ar trebui să fie unul de coordonare facultativă, deoarece gestionarea datoriei publice are consecinţe asupra costurilor şi riscurilor aferente, adică are în primul rând implicaţii bugetare.

4. Remarci finale

În urma crizei financiare, băncile centrale au fost înzestrate cu un mare număr de noi responsabilităţi şi mijloace. Ca urmare, au apărut unele temeri cu privire la independenţa băncii centrale, atât în sensul că noile atribuţii subminează independenţa băncii centrale, cât şi în sensul că băncile centrale au devenit prea puternice şi scapă oricărei forme de control democratic. Vechea concepţie teoretică după care cu cât o bancă centrală este mai independentă, cu atât este mai bine, nu mai este valabilă.

Începând cu anii 1980, băncile centrale din economiile avansate au devenit semnificativ mai independente din punct de vedere operaţional, însă nu a existat o tendinţă similară în ceea ce priveşte independenţa politică. Astfel, în anii 1970 şi 1980, independenţa operaţională s-a aflat în economiile avansate într-o relaţie inversă semnificativă cu inflaţia. În aceiaşi perioadă şi în aceleasi economii, independenţa politică nu a avut însă nici o legătură semnificativă cu inflaţia.

În anii 2000 şi 2010, aproape toate băncile centrale din economiile avansate au devenit complet independente din punct de vedere operaţional; principala deosebire dintre ele este în prezent gradul lor diferit de independenţă politică. Cu toate acestea, în cazul economiilor în curs de dezvoltare/emergente, teoria şi sudiile empirice sugerează că atât independenţa politică, cât şi independenţa operaţională sunt importante atât pentru controlul inflaţiei, cât şi pentru îndeplinirea noilor funcţii care, după modelul băncilor centrale din economiile avansate, le-au fost atribuite şi lor.

În prezent, băncile centrale din economiile avansate se luptă să provoace inflaţie. Explicaţia acestei situaţii aparent paradoxale rezidă în faptul că aceste economii se află în „capcana lichidităţii” şi ameninţate de o stagnare seculară. În aceste condiţii, argumentul că independenţa operaţională este necesară pentru a ancora anticipaţiile inflaţioniste poate părea superfluu. În literatură, se arată însă că, în economiile avansate, costul menţinerii independenţei operaţionale este mic. Iar când – sau dacă - presiunea inflaţionistă va reapare, este foarte probabil că importanţa independenţei operaţionale va fi redescoperită.

Cu toate acestea, în lucrările de specialitate nu se pledează pentru independenţa politică a băncilor centrale din economiile avansate. În acest tip de economie, independenţa politică pare să nu fie deosebit de importantă pentru controlul inflaţiei. Dimpotrivă, o anumită dependenţă politică a băncii centrale faţă de organismele alese în mod democratic pare a uşura provocarea inflaţiei, combaterea stagnării seculare şi ţinerea sub control a unor bănci centrale tot mai puternice.

După recenta criză, a devenit cât se poate de clar că băncile centrale trebuie să aibă noi puteri şi instrumente, care să completeze setul lor de instrumente tradiţionale de politică monetară. În plus, multe dintre aceste noi responsabilităţi şi mijloace impun băncii centrale să acţioneze împreună cu alte instituţii, inclusiv guvernul, iar aceasta, chiar şi în domenii politice controversate. Însă, până în prezent, nu există un cadru teoretic suficient de elaborat care să ghideze restructurarea băncilor centrale. Criza a relevat pericolul ca băncile centrale să nu fie suficient de puternice, însă în unele lucrări se arată că există acum riscul ca ele să devină prea puternice.

Studiile disponibile permit totuşi formularea unor principii generale ale unui model ideal de bancă centrală modernă într-o economie avansată. Firul călăuzitor al acestor principii este protejarea independenţei operaţionale a băncii centrale (de asemenea, a independenţei în exercitarea anumitor funcţii noi), acordând prioritate coordonării şi cooperării cu guvernul în domeniile în care această conlucare este necesară, păstrînd însă o anumită independenţa politică a băncii centrale.

Desigur, fiecare ţară este deosebită, iar circumstanţele politice şi economice vernaculare pot justifica anumite adaptări ale acestui model ideal. Mai mult, chiar dacă factorii de decizie naţionali consideră că recomandările de mai sus sunt corecte, este posibil ca ei să fie incapabili să acţioneze în climatul politic din ţara respectivă. Cu toate acestea, sperăm că acest articol va stimula discuţiile despre modul în care ar trebui să arate o bancă centrală modernă şi, prin urmare, va contribui la avansul procesului de reformă a acestei importante instituţii, cel puţin în România.