Cine se îndoieşte de valabilitatea apartenenţei României la UE ar trebui să privească datele statistice.
În urmă cu 20 de ani, când începeau negocierile de aderare, România era la 35% din puterea de cumpărare din UE (indicele PPS/PIB capita, care elimină diferenţele de preţuri între ţări). Anul trecut a fost de 70%. O creştere de 100%. În 2008, primul an de după aderare, indicele PPS/capita era de 52% (plus 35% în 2020).
PIB-ul în lei era, în 2008, de 524 de miliarde. În 2020 a fost de 1.050 de miliarde de lei. O dublare, practic. În euro, creşterea este undeva la 50%.
În 2008, salariul mediu net a fost de 1.309 de lei. În 2019, de 2.986 de lei, adică mai mult decât dublu. Desigur că inflaţia a muşcat din venituri, doar bunăstarea oamenilor a crescut.
Trei milioane de români muncesc în ţările UE. Dar au trimis în ţară, în această vreme, 80 de miliarde de euro şi şi-au susţinut, astfel, familiile rămase acasă.
Investiţiile străine, pe sold, înseamnă 80 de miliarde de euro şi companiile din Europa asigură milioane de locuri de muncă aici. Milioane de români îşi fac vacanţele în străinătate, ceea ce nu ajută economia locală sau nu ajută contrul curent al balanţei de plăţi, dar fără aderarea la UE, ei nu ar fi putut vizita minunile Atenei sau splendoarea Romei.
Aderarea la UE şi aderarea la NATO a facut ca România să ajungă în cea mai bună poziţie pe care a avut-o în istoria ei.
