Caută doar în titlu
Travel

Vacanţa în pandemie: Cum a fost concediul în Grecia în 2020 şi de ce am ales să vizitez o serie de insule de care nu a auzit mai nimeni, nici eu până să merg? GALERIE FOTO

Nu am fost niciodată fanul verii. Sau poate doar când eram copil şi aveam vacanţă. Acum mi se pare prea cald, prea aglomerat şi prea scump. De aceea, mereu am ales să plec în concediu în extrasezon şi să mă bucur de locuri în tihnă. Anul ăsta nu s-a schimbat nimic (în ceea ce priveşte gusturile mele) şi totuşi totul a părut diferit. Am stat acasă, ca de obicei, dar am stat mai mult în casă, aşa că dorul de o vacanţă a crescut înzecit.

De aceea, cum a bătut toamna la uşă mi-am făcut bagajele şi am plecat. Opţiunile nu erau multe, aşa că am ales Grecia. Şi mai mult decât atât, am ales să petrec două săptămâni de vacanţă în această ţară care are suficient de multe insule, cât să ai nevoie de câteva vieţi să le vezi pe toate.

În mod normal nu cred că aş fi „irosit“ două săptămâni pe un concediu în Europa, dat fiind că destinaţiile îndepărtate erau primele pe listă, dar cum anul acesta a fost total atipic, şi alegerile mele au fost pe măsură.

Ţara-destinaţie a fost uşor de ales. Dar insulele? Ce să alegi dintre cele circa 220 de insule locuite? Pentru că în total nu se ştie câte sunt, plaja de variaţie e mare, de la 1.200 la 6.000. Cel mai uşor ar fi fost să merg la sigur şi să aleg nume mari precum Santorini, Mykonos, Lefkada sau Kefalonia. Pe primele două le văzusem însă acum mulţi ani, iar pe celelalte recunosc că le-am pus pe listă. Am ajuns în cel mai „bun“ moment să am vreo 20 de opţiuni. Stăteam bine, zic eu, cu doar 10% din totalul insulelor locuite din Grecia. Selectasem creme de la creme.

Iar în final, după lungi căutări şi dezbateri interne, am ales trei insule dintre Ciclade, unele de care nici măcar eu nu auzisem înainte. Cicladele sunt acele insule care definesc Grecia din punct de vedere arhitectural. Au casele îmbrăcate în alb imaculat şi cu ferestrele şi uşile pictate în albastru regal, cam cum e marea în zona aia.

În total, sunt circa 30 de insule, cu Santorini ca perla coroanei, cu Mikonos ca sufletul petrecerii şi cu Paros care a devenit peste noapte (în ultimii ani) miss popularitate.

Eu am ales însă Milos - cea mai frumoasă insulă din Grecia după părerea mea, dar recunosc că nu am văzut decât vreo 15 -, Sifnos - cea mai delicioasă dintre insule - şi Folegandros. Pe aceasta din urmă nu ştiu cum să o descriu. E atât de mică încât o poţi străbate la pas dacă te chinuie energia un pic. Şi e atât de vie încât parcă deşi ai văzut-o pe toată tot ai mai sta. Şi are un sat central pe care unii l-au descris ca fiind cel mai frumos din Grecia, aşezat în vârf de deal şi fix deasupra mării. Nu ştiu dacă e cel mai frumos, părerile sunt împărţite. Unii zic că ar fi Oia din Santorini, alţii că ar fi Plaka din Milos. După ce le-am văzut pe toate trei tot nu aş putea alege.

Şi cu alegerile alea am plecat la drum în Grecia, fără să ştiu la ce să mă aştept. Toată lumea zicea că va fi gol şi diferit. A fost relativ, deşi la vreo două restaurante nu am putut mânca fără rezervare. Dar pe plaje, pe plaje mereu îţi găseai un colţişor doar pentru tine unde să poţi citi sau visa în linişte.

Mie una nu-mi place să stau la plajă şi nici nu mă bronzez de felul meu pentru că, din nou, nu sunt fan. Stau în apă, iar plaja e apoi doar locul unde doar mă usuc rapid. Ei bine, cu toate astea trebuie să recunosc două lucruri. Unul e că m-a prins soarele. S-a furişat, m-a luat pe nepregătite, a fost mai puternic în lupta cu crema cu factor de protecţie 50 şi a câştigat. Dar e un bronz blând aşa că parcă nici nu mă deranjează. Şi doi, ei bine doi e mai complicat. Milos are 70 de plaje, conform celor care le-au numărat. Şi una e mai frumoasă ca alta. Şi toate sunt cumva diferite. Aşa că, până şi pentru cineva ca mine căreia nu-i place soarele, plaja poate căpăta valenţe diferite. Să vă explic de ce. Când ajungi la Sarakiniko pare că ai păşit pe lună. Cât vezi cu ochii ai pietre albe ca zăpada pe care te poţi relaxa şi de unde poţi privi marea de un albastru infinit. Iar dacă ai curaj - eu n-am avut - poţi sări în apa care abia te aşteaptă. Dacă nu, poţi să cobori acolo unde a avut loc o schismă între două bucăţi mari de stâncă şi unde un firicel de apă verde albăstruie se strecoară printre ele. Acolo marea e curată ca lacrima.

Tot în Milos ai o plajă unde cobori pe sfoară şi apoi pe o scară de lemn. Montaniarzii ar zice, poate, că e simplu. Toţi ceilalţi, nu prea. Totuşi ar face „expediţia“ asta pentru intimitatea pe care o oferă acel petic de pământ şi pentru că apa verde-smarald te cheamă la ea.

La Firopotamos apa e de un bleu ciel ce rivalizează cu cerul. Şi acolo ai şi satul care o înconjoară - poate e generos să îi zic sat dat fiind că sunt 4-5 case cu totul şi alea toate devenite camere de închiriat. Şi mai e şi biserica. Toate sunt albe ca spuma laptelui şi doar cu ceva accente de albastru, cam ca marea aşa.

De altfel, ce mi-a plăcut mie cel mai tare în Milos nu au fost plajele, deşi lupta a fost strânsă tare şi sincer, dacă nu îţi place apa dintr-o insulă din Grecia, nu prea merită să mergi când ai atâtea alte opţiuni. Preferatele mele au fost satele, multe şi mici. Sunt colorate mai ceva ca un curcubeu (doar uşile şi ferestrele, pentru că toate clădirile sunt albe, normal). Sunt primitoare, romantice şi nu foarte pretenţioase. Sunt în buza mării şi te trimit direct în apă. Fiecare casă are două etaje. Mai exact au parter şi etaj. Sunt fostele case ale pescarilor din Milos care locuiau sus, iar jos îşi ţineau bărcile şi ustensilele. Acum, uneori, parterul găzduieşte un magazin de suveniruri, dar de cele mai multe ori întregul complex a fost gândit pentru turişti.

Mie personal cel mai tare mi-a plăcut Fourkovouni, un sat pe care nu-l găseşti nici în ghiduri, nici în prea multe reviste de specialitate. E atât de mic şi de departe (la capătul unui drum de pământ) că îl poţi trece uşor cu vederea. Şi în cele probabil 10-15 case de vacanţă nu stau decât greci. Nu am găsit nicăieri posibilitatea să închiriez şi eu un astfel de imobil. Dar e aşa de liniştit, iar apa e atât de frumoasă, încât mi-am imaginat cum stau acolo o vară şi nu fac altceva decât să citesc şi să înot. Asta dacă nu ar trebui să mai lucrez, bineînţeles. :)

Cred că m-au inspirat nişte greci trecuţi de prima tinereţe - veniţi cu nepoţii sau chiar singuri în vacanţă. Erau acolo când am ajuns eu, undeva la 10 de dimineaţă. Făceau baie şi vorbeau câte-n lună şi în stele. Nu se grăbeau deloc.

În Fourkovouni nu ai cafenele sau taverne. Nu ai nimic. În majoritatea satelor găseşti o opţiune, maxim două dacă chiar ai noroc. Dar în total, Milos nu duce lipsă de restaurante şi cafenele. Cum să lipsească din Grecia cafenelele când localnicii beau acest aur negru lichid la orice oră din zi şi din noapte. Ba chiar fiecare local are o pagină întreagă dedicată cafelei, iar orice este Freddo (fie el espresso sau cappuccino) e ridicat la rang de necesitate.

Şi dacă tot am ajuns la discuţia asta, trebuie să spun că dacă există cineva căruia nu-i place marea (ciudat, tare ciudat) sau arhitectura, tot poate veni în Grecia. Pentru mâncare. Salata grecească e doar una singură, dar preparatele pe bază de fructe de mare sunt multe şi delicioase. Iar pentru cei aventuroşi, carnea de capră gătită atent este şi ea o opţiune.

Deşi Milos are de toate, deci şi restaurante pentru a satisface papilele fine ale celor mai pretenţioşi, nu ea este insula cea mai delicioasă a Greciei, ci Sifnos. Citeam undeva că dacă în alte insule când cobori te „izbeşte“ peisajul, aici te loveşte mirosul de patiserie. Nu e chiar aşa, deşi recunosc că sunt la tot pasul. Ce m-a lovit pe mine a fost faptul că lumea nu ştie de insula asta care e atât de frumoasă. La final mi-am dat seama că ar merita ceva mai multă popularitate, dar până una-alta eram doar noi şi francezii.

În Sifnos am văzut cele mai curajoase biserici. Şi fotogenice, mai ceva ca Naomi Campbell într-o zi bună. Sunt aruncate în vârf (fix vârf) de deal sau în buza mării.

Iar satele - mai ales Artemonas şi Kastro -, ei bine satele sunt liniştite şi abia la apus ies copiii de pe insulă să se joace. Iar atunci e cu adevărat hărmălaie, dar una pe care la un pahar de vin pe terasă o auzi mai degrabă ca o muzică pe fundal.

Şi plajele din insulă sunt faine, nu la fel de variate ca cele din Milos (e şi greu când trebuie să te baţi cu 70 diferite), dar apa e caldă şi clară şi te îmbie. Iar taverna e întotdeauna la fix doi paşi. Exemplele cele mai concludente sunt Cheronissos, Apokofto şi Vathi, deşi clar nu sunt singurele.

Iar mâncarea, ei bine mâncarea am lăsat-o intenţionat pe final. Pentru că mă gândeam că dacă mă pornesc, nu mă mai opresc.

În Sifnos am mâncat portocale, migdale, smochine şi rodii direct din copac. Apoi, m-am înfruptat cu prăjitură cu portocale care e dumnezeiască, mai ales când e făcută în casă. Am gustat şi nuga şi biscuiţi cu migdale făcuţi într-o patiserie cu istorie de 130 de ani. Şi nu m-am abţinut nici de la mâncare - peşti abia pescuiţi şi puşi rapid pe grătar şi apoi în farfurie, caracatiţă marinată, nelipsita salată grecească îmbăiată în ulei de măsline ca să am eu cum să înting pâinea în el. Mă hrănesc cu iluzia că mersul pe jos şi înotul contrabalansează. Încă sper, pentru că ultimii ani m-au făcut să iubesc şi să apreciez şi mai tare mâncarea şi nu vreau deloc să ne stricăm relaţia.

Şi, înainte să închei povestea despre vacanţa mea în celelalte Ciclade, trebuie să spun că am ajuns şi în Folegandros. E atât de mică încât trebuie să o cauţi bine pe hartă. Dar şi când o găseşti. E ca la un blind-date reuşit. Nu vrei să mergi, parcă ai renunţa, nu ştii ce să faci pentru că nu ştii ce te aşteaptă. Iar apoi n-ai mai pleca.

Folegandros e mică, dar voinică. Mai exact, nimic nu se obţine fără efort aici. Ca să mergi la una dintre cele mai frumoase plaje - Katergo - trebuie să te chinui puţin. E ca o miniexpediţie prin căldură, pe dealuri aride şi cu multă apă la pachet! Şi încălţări corespunzătoare, nu papuci (asta e pentru mine să ţin minte data viitoare)! Şi oraşul central - Chora - e în vârf de deal, agăţat pe marginea unei stânci. Iar până la cetatea-biserică trebuie să mai urci o vreme, preferabil la apus să nu ajungi atât de înfierbântat încât să nu mai apreciezi priveliştea de sus.

Iar Chora, oraşul central (e de fapt un sat dat fiind că toată insula nu are nici 800 de locuitori) e o poveste. Te pierzi pe străduţe ore în şir şi ajungi să vezi aceeaşi alee din trei unghiuri şi să îţi pară diferită. Iar cafenelele şi restaurantele sunt atât de multe şi diferite încât ai vrea să le încerci pe toate. Şi în final, ai mai sta doar pentru că e atmosfera atât de primitoare.

Am petrecut două săptămâni în vacanţa din Ciclade şi aş mai fi stat. Mai erau insule unde n-am ajuns şi aş vrea. Dar aş mai fi stat şi în cele unde am fost. Motivele sunt multe, în parte enumerate mai sus. Dar principalul e că aici 2020 nu a părut deloc la fel de dramatic.

AFACERI DE LA ZERO
Linkuri utile

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.zf.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.